Cămaşa lui Nesus

PABLO ROMANIUC

CĂMAŞA LUI  NESUS

-roman-eseu-

Coperta: Pavel-Mihai Ţifrac. Pictura în ulei „Ulciorul lumii”, Grecia

Fotografie coperta IV: Jonny Michael Godenca, Grecia

Culegere computerizată: Romaniuc Alexandru-Bogdan

Tehnoredactare: Romaniuc Lavinia-Andrada

Grafica – p.4, 175 - Mihai Hafia Traista

Aparitia acestei cărţi se datoreaza prietenului de liceu - MARINA ALEXANDRU

                                      

Motto:              

 „Jalnic ard de viu chinuit  ca Nesus

Ori  ca Hercul înveninat de haina-i,

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.” 

(M. Eminescu. Odă )

     …Redactorul i-a expediat deja trei scrisori, cerând să-i trimită manuscrisul volumului de proză. Cu el însă se întâmpla ceva neobişnuit. Noaptea nu închidea un ochi măcar, iar când somnul îl dobora din nou, încerca să-şi aranjeze sutele de pagini de roman scris, ce moţăiau ca-ntr-un somn tulbure în sertarul vechiului dulap, visând pădurea din care erau făcute, visau pana, care le va transcrie fin, din nou, trimiţându-le în lumea largă şi crudă, plină de neânţelesuri. Atunci ele vor deveni nedespărţite de cuvânt, de sufletele şi inimile, care se vor apleca asupra tainei lor. 

    Însemnările de pe masă s-au furişat parcă, topindu-se ca o mătase subţire în gândul cuvântului tipărit pe cutia de carton a chibritelor, aşezată frumos pe măsuţă de la capătul patului. O lumânare aprinsă ardea mocnit, iar lumina ei firească se legăna, precum umbra unui plop, împrăştiind întunericul nopţii, care se aşternu nepăsător peste camera lui, plină de cărţi, printre ghivecele de flori cu muşcate, rozmarin, ficuşi...

    Florile ce iernau pe pervaz, trăgându-şi în adâncul lor visul verde, pierzându-se în întunecimea nopţii, iar la lumina lunii să se umple din nou cu lumină, adunând putere pentru cel puţin o noapte.

    Au trecut deja trei zile şi trei nopţi, ca nişte fluturi albi rotindu-se în necunoscut, ca-n ceva de neînţeles şi greu de explicat.

    Mâna-i tremura deasupra mesei cu manuscrise, precum răsuflarea vibrândă a iubitei, ce dormea alături, rătăcind fără voie în dubla poveste a existenţei.

    El nu avea chef de scris, probabil şi din cauză că, aruncând privirea spre cutia cu lumănâri, văzu că acolo dormea cu somnu-i alb  doar o lumânare scurtă, cu chip palid.

    „Să o aprind şi pe asta?...,- gândi el. – Nu, că n-o să-mi ajungă..., poate vor da lumină..., deşi nu-mi vine să cred!..”. Ridică mâna, ducând degetele la tâmplă, vrând parcă să strunească gândurile, ce se zbăteau, ca o pasăre, să iasă din cap şi s-o ia razna... Îi veni în minte discuţia de acum o săptămână cu părintele Albiciuc Gheorghe din Veşnea Rivnja şi vecinul lui Dobra Ivan, când se întoarcea cu autobuzul din oraş: „... Iarna schimbă atât constituţia trupului omenesc cât şi structura ţărânii, a pietrei”,- spunea interlocutorul, părintele. Atunci în sufletul său a început să se nască poemul despre iarnă. Vedea în faţa sa totul îmbrăcat în alb, curat, nespus de curat, ca un joc nebun, iar sub răsuflarea vântului se lăsau pe pământ fulgii pufoşi, unindu-se cu povârnişul alb şi îndepărtat al orizontului.

    Împrejur, totul era o mreajă fără margini a liniştii necuprinse, iar în mijlocul ei el, doar el, de unul singur, cu somnul alb al veşniciei. El citi undeva că schimbările lunii, soarelui, stelelor, nopţii, zilei - toate au o strânsă legătură cu sângele nostru, care comunică cu ele, fiind într-un tot unitar. Cu fiecare clipă măcinându-ne pe noi, iar acesta pare a fi cel mai greu şi - veşnicul chin al omului. În seara aceea el a scris poemul „Iarnă întrupată în inimă”, din care îşi aminti doar câteva fragmente: „Albul iernii - înseamnă şi mestecenii şi zăpadă pufoasă din sufletul iernii. Albul necuprinsului dintre noi, toamnă şi iarnă stă ca un copac înzăpezit, cu izvor în ochiul tăcut al iernii; viscolul, care iernă în sămânţa albului, loveşte cu inimile roşii ale oamenilor, cu gândul mesteacănului, fiindcă în clipa viscolului iernii albe s-au născut oceane de simţire, trezind amintirile... Câmpul cu pieptul alb, viscolit, începu să danseze, să bocească: ”Inimi, veniţi în dansul regatului meu!..”. ...Ei păşeau, luându-se de inima-le improprie. În izvoarele simţirilor se răsfrânse muzica, ce făcu din cei doi o singură inimă firavă. Câmpul se roti, ca o fată în dansu-i cast. Inimile se preschimbau în inimi şi mai mari. Iar cerul plângea azuriu, ridicând deasupra lumii pălăria necuprinsei castităţi...”

      Mai departe firul amintirii începu să se subţieze, după care se rupse brusc. Aprinse o altă lumânare. Începu să-şi amintească alte rânduri ale poemului său în proză. Privirea îi căzu pe manuscris. Mâna-i, aruncând o umbră galben-sură, se prelinse ca o pisică pe hârtie, scriind ceva, dar sufletu-i rămase neliniştit, vrând parcă să mai adauge ceva... Lângă ulciorul, deasupra căruia dansa viaţa lumânării, stătea o carte, pe care el a început s-o citească încă în luna august. Lui îi plăcea să citească seara, când totul în sat se liniştea. Iubita-i visa întinsă-n pat, cu somnu-i de copil. În acele clipe nimeni nu încerca să intre în casa gândului său. În ultima vreme cartea stătea neatinsă. De aceea el o luă, o deschise, citise câteva rânduri dintr-o pagină nouă, punând apoi cartea la locul ei, pe noptieră, deasupra unei brăţări primite de ziua lui de naştere,- evenimentul, care nu i s-a întipărit în memorie, considerându-l, dimpotrivă, ca ceva fără de semnificaţie... Nu avea chef de citit. În schimb trăsese spre el un teanc de reviste literare. Le răsfoi pe rând – prima, a doua, a treia, sublinii ceva cu creionul tocit, ce zăcea, ca un beţişor, gata-gata să-i sară în ajutor, îndeplinindu-şi conştiincios meseria de gâde: ba tăia capul unei fraze, ba se râzboia cu semnele de punctuaţie. Mai fericit era atunci când trebuia să noteze şiruri întregi de adnotări, făcându-le parcă în ciudă necunoscuţilor scriitori, brusc, trecându-i în alte curente literare, la care bieţii autori nici nu visau. Uneori de sub cărbunele lui brun, din vina cine ştie a cărui târnăcop, ieşit la suprafaţa minei, trecând pe urmă toate procesele fabricaţiei, ca, în fine, - să-ncurce nenăscuta operă a cine ştie cărui prozator sau poet. –„Uite ce nobilă slujbă mi-au găsit!..”,- parcă-şi zicea bietul creion, rotinduse-ncet între firavele degete ale cititorului din seara aceea. La lumina palidă a lumânării, din inconştient, parcă, curgeau încet proaspetele-i gânduri... Începu să le aştearnă pe hârtie, dându-le viaţă.

    „Dormi, iubito, dormi”,- spuse el, când ea se trezi, întrebând suav: „Ce faci, băieţelul meu?.. Nu dormi?..”. – „Nu, nu dorm”,- răspunse el şi mâna-i porni mai departe în lumea gândurilor, ascunzându-se dincolo de cuvintele din care scotea sensuri, precum copiii, care fac din bulgări de zăpadă diferite totemuri, dând viaţă locului lor de joacă.

    Începu să-l neliniştească somnul, trăgându-l de mână în vârtejul său. Stinse lumânarea şi se culcă lângă iubită. În colţul camerei, ritmic, ţăcănea ceasul. Liniştea nopţii mângâia tot mai aproape de inima sa clipele-i treze şi căzu repede în somn, ca într-o apă caldă. Trupul său deveni uşor, unindu-se cu inerţia şi, ca un vânt de primăvară, pluti în uitare. După un timp se ridică parcă din apa aceea închipuită şi căzu din nou până la fundul ei, unde pâlpâiau câteva lumânări, care, ba se stingeau, ba se aprindeau.

X    X    X

      El se opri în mrejele tremurânde ale luminii de lângă drum, unde se distingeau două culori: albă şi neagră. Porni spre acele lumini. De undeva răzbăteau vocile, ropotul de copite, sunetul avionului. Îi venea să strige. Gândul despre urmările strigătului îl speria. Fiind singur, privea cu spaimă în urmă. La tâmple şi pe frunte îi apărură broboadele  de  transpiraţie, ca nişte picături ale unei ploi de vară. Simţi transpiraţia şi se şterse cu mâneca hainei. Uitase de batistă. Vru să strige, dar ceva nevăzut îi strânse tare beregata şi gâtlejul, nelăsându-l să scoată nici un cuvânt... Pe moment îşi opri respiraţia. Ascultând, închise ochii, cutremurându-se... Pe drumul asfaltat, şerpuind, la câţiva metri de mal, în tremurul luminii, mijind, aruncându-şi coamele, galopau doi cai... Galopul lor părea mersul a două umbre inegale şi clare. În raza mişcătoare a luminii, de pe lângă drum, au apărut două umbre abia desluşite, una subţire şi alta mai groasă. Ecoul galopului cailor creştea ca un  vuiet de  vapor, ce-şi mărea viteza pe coamele valurilor înspumate. Valurile mării loveau neîntrerupt malul abrupt, chinuit de furtuni. Totul devenea neclar şi ameninţător, chiar înspăimântător... Deodată, din cealaltă parte, undeva după curbă, luminând drumul cu două faruri mari, apăru un camion. El se apropia cu mare viteză, trepidând puternic. Caii îşi continuau galopul nebun, ignorând maşina şi zgomotul ei infernal. Iată şi curba abruptă. În dreapta, marea zbuciumată dansa, spălând stâncile ascuţite ale malului, iar în stânga se ridica un perete de pământ scobit de malurile mării. Maşina se apropia. Caii fugeau nebuneşte... Brusc apare curba fără ieşire, abruptă, stâncoasă... Dacă şoferul nu va opri maşina, atunci totul... totul... sfârşit... A vrut să strige, dar nu avu putere să învingă asurzitorul zgomot. Broboade de sudoare, ca un ciorchine de stropi de ploaie văratecă au apărut pe obrajii fierbinţi, pe frunte... curgeau şiroaie... Încă câţiva metri, doar câţiva metrii şi - se va întâmpla nenorocirea!.. Doamne, Dumnezeule!.. Din nou vru să strige, dar iarăşi ceva puternic îl strânse de gât, oprindu-l să vorbească, iar caii nu se mai opreau. Şoferul accelera mersul camionului. Încă un metru... Doar un singur metru.. şi totul va fi...
    Frânarea bruscă a şoferului opri totul pentru o clipă. Aceasta a fost o clipă moartă. Pentru o fracţiune de secundă respiraţia lui se opri. El închise ochii obosiţi, cutremurându-se din tot trupul... După aceea, ridicând pleoapele de plumb văzu că şoferul întârziase să frâneze... dar... totul era prea târziu... Calul negru, cu coama-i bogată stătea întins pe asfalt într-o baltă de sânge... Pentru o clipă ridică capul, scăpărând din picioarele-i din spate, parcă luându-şi rămas bun de la lume, de la prietenul său alb, închizând ochii mari, surâzând parcă, dureros, spre amurg, slăbindu-şi muşchii încordaţi... Şoferul nu coborî din maşină. Nu se arăta. Poate a murit, iar maşina continua să huruie, acoperind gemetele calului...

    Din maşină, pe asfalt curgea benzina, ce se amesteca cu sângele calului, ce curgea în mici pârăiaşe din rănile deschise. Şoferul nu cobora din cabina maşinii, refuzând să se arate. Poate că picase într-un somn al inexistenţei... Doar după câteva secunde îşi ridică capul la geam, privi în jur. Din valurile mării tumultuoase apăru, ca o pasăre lovită, capul calului alb, unduindu-se în leagănul valurilor... Marea îşi continua nepăsătoare pulsul vieţii, valurile zbuciumate înghiţind, ca pe o jucărie, calul alb... Se cutremură şi îl umplură căldurile, vrând să-l înjure pe şofer, dar cuvintele, care până atunci nu putea să le pronunţe, din nou îi apăsau muşchii, nervii încordaţi...

   Vru să strige, să se roage... să se certe cu tot universul... , cu marea, cu valurile, cu asfaltul sur şi însângerat, cu neatenţia calului... Dar durerea, ce-l apăsa, îl demoraliza. Cuvintele se înghesuiau în simţiri nesfârşite... Tristeţea şi plânsul îi biciuiau trupul fierbinte, slăbindu-i privirile voinţei, purităţii sufletului, aprinzând cuvintele nerostite, pe care el vru să le dea frâu liber în seara aceea în lume... Totul a fost zadarnic... În clipa aceea în adâncul sufletului lui cineva îi răscoli o poveste fermecată, cuibărită în suflet încă în copilărie. Atunci, spre marea lui fericire, îi veni în minte străvechea, ca şi pământul, îndrăgita-i poveste cu cai... Parcă - caii ştiau să înoate, nu se înneacă în apă. Apa este prietenul cailor şi câinilor, şi, atunci, când valurile se supără pe cai, când ei tulbură viaţa verde a mărilor şi a răurilor, atunci Dajboh*, străvechiul zeu slav al ploilor, îi prinde de coamă cu mâna lui nevăzută de vânt, nelăsându-i să cadă ca o piatră pe fundul apei. Acestea îi încălzeau parcă, ca o apă caldă, sufletul, îi salva tristeţea de la disperare, de la chinurile arzătoare. Povestea lui întărea gândul despre salvarea calului alb... Poate datorită acesteia, marea şi calul au devenit credincioşi unul altuia, ajungând la aceeaşi înţelegere.

    ... Deodată marea învolburată se linişti de parcă cineva lovi cu o baghetă fermecată necuprinsul ei zgomotos.

    ... Undeva lângă mal se mai unduiau încă, lovindu-se de uriaşele pietre ale malului, valurile îmblânzite.

    ... Luna îşi revărsă cu putere bunătatea sa, iluminând împrejurimea şi, spre marea lui bucurie, văzu apărând şi dispărând în smaraldele argintii ale valurilor acelaşi cap al calului alb. Sufletu-i deveni mai uşor, de parcă cineva  pentru o clipă, cu o mână nevăzută, uşoară, ca o pană de lebădă, îi luă greutatea de plumb şi în clipa aceea, ca un tunet, din el irupse vulcanic: „Calule!!! – Salvează-te!!! Dar calul continua să plutească, scuturându-şi din când în când coama încâlcită...

    Acuma el se supăra pe cal de neascultarea lui.

    Din nou sudoarea fierbinte îi inundă fruntea cuprinsă de grele gânduri, iar cuvintele, atât de nevinovate, se aliniau într-un rând încâlcit, ce cu o grea presimţire i se opri în piept, biciuind şi zdrobindu-i tristeţea...

    ... Luna şugubeaţă îi zâmbea din înălţimi, ridicându-se încet, hoţeşte, plutind mai departe – dincolo de orizontul fantastic, topindu-se în simfonia vernil a liniştii dimineţii, în ceaţa răsfirată în depărtări...

    ... Deasupra mării, la început ceva bubui puternic, se opri, din nou se răsfrânse în depărtări, ca pe urmă să despletească din toate puterile vuietul său fantastic...

    ... Tristeţea rupea, muşca frânturi de poeme din inima lui liniştită, castă, nesupusă durerii.

    Povestea-speranţa despre salvarea cailor nu murea, - se despletea în linişte, despletindu-şi şuviţele sale prin tot corpul, fiindcă credinţa creştea, ca o rază în pletele călinului, în conştiinţă, ca soarele, ce revarsă lumina sa deasupra pământului adormit de speranţe.

    ... Părea că un munte de lut, imens, negru îi apasă muşchii încordaţi până la nesimţire şi că el se află într-o covată cu apă caldă, în aceeaşi covată, în care, în copilărie, îl scălda mama. Covata, care acum se umplu peste măsură, transformăndu-se, brusc, într-un râu, care-i obosea trupul, îl strângea de gât, îl legăna, precum cântecul de leagăn al mamei, ducându-l undeva în adâncurile neştiute de nimeni...

   ... Degete nevăzute se apropiau de trupu-i tremurând, iar el, oprindu-se lângă un perete imens, strigă: „Dajboje*, ajută-mă!!!”.

   Trezindu-se brusc, deschizându-şi pleoapele grele, văzu că în depărtare se arată o lumină roză. Pe drumul luminat de lună el izbuti să ajungă la lumină. Se opri parcă într-un amfiteatru. În faţa lui – o scenă în semicerc. Pe scenă văzu o figură de om, care, ridicându-se, începu să vorbească.

    „Poate-i actor”,- gândii el şi începu să asculte... Asculta, până când de undeva, dincolo de scenă, răzbătură sunetele unei melodii cunoscute.

    „Poate-i..., o, nu, nu,- aceasta-i sigur muzica lui Bach. Pare să fie... KOMMT ZEELEN DIZER TAGE. Da, da asta-i, nu mă-nşel...”.

    Din partea dreaptă a scenei a început să se înrădăcineze o lumină purpurie, iluminându-l pe Actor, care stătea nemişcat, ţinând în mâna-i dreaptă o carte. Lumina creştea. Actorul începu încet, încet să-şi ridice privirea undeva spre un punct nevăzut, neştiut.

    Muzica scăzu din intensitate. Când ultimele ei acorduri abia ajungeau la peretele negru al întunericului, de după amfiteatru, de pe scenă se revărsaseră, ca o lebădă albă, abia desluşitele cuvinte ale Actorului I:

    „...El căuta pe sine-şi în sensuri. Tot ce era fără de sens, el îl scotea din cotidianul său, ca vântul, care smulge floarea de măr în luna mai. El smulgea totul şi arunca cu gândul lui dincolo de Calea Lactee. Clipa aruncării gândului devenea plină de sensuri, cuprinsă de vânt, în punctul zero, fiindcă în ea se sălăşlui spiritul, care va trăi în sine-şi, precum în sine-şi trăieşte misterul mişcării şi a verbului.

    Pe clepsidra acelui timp el încrustă, spre mirare, ieroglifele soarelui, lunii, mişcării mâinii, a vântului. Cu o singură mişcare a ideii el desenă cercul. Desenă şi ochii – martorii încrustării: veşmântul timpului nostru.

SCENA  I

    (Fascicolul de lumină surprinde o altă figură, care apăru pe scenă, oprindu-se lângă 1- ul Actor)

Actor 2: ... Atunci era clipa liniştii, ştiu, da, da, - era clipa liniştii, fiindcă şi călătorii din est spre vest spuneau că peste tot plutea clipa liniştii – zero, şi, că ei se aflau în linişte, ca într-un cerc fermecat, desenat de el în pustie...

    (Fascicolul de lumină trece la o altă figură, ce apăru ca o umbră, din scena întunecată) 

    Actor 3: Nu, spun eu. (Vocea actorului răsună, ca un tremolo al cântecului elegiac). Nu, atunci era ceasul neliniştii, care tulbura totul, chiar şi piatra gândului, despre ceeace trebuia să devină cerc, doar cerc!.. Iată, astfel... (Luă un băţ, care, de parcă ar fi fost aruncat de vânt, se opreşte în mâna lui). Iată – în mijlocul cercului se desenează un leu puternic, dar în acelaşi timp – nevăzut, fiindcă leul era ca un vis al unei piramide. Pe El l-a ademenit desenarea cercului, fiindcă şi clipa din acel timp căpătă forma cercului. Eu cred că totul trebuia să devină cerc. Şi cel ce, în afară de leu, va intra în acel cerc, se va speria, va înmărmuri, se va zvârcoli, va ieşi, ca o broască ţestoasă, din sine-şi, va îmbrăca o altă cămaşă a gândului, va vrea să lovească cu lancea sau suliţa  din Kaial*, chiar în marginea cercului, ca totul să se sfarme în diferite forme. Atunci praful ne-timpului va cădea în centrul cercului, în ochiul existenţei. Aflând, atunci, despre aceasta,  şi Mavka* se va gândi dacă să se întoarcă sau nu cu umbra-i de salcie în centrul câmpului lui Lukaş* şi acolo – între colinele cu călini să ridice o piramidă din umbră de pin, ca după aceea să spună: „Iată, aici, lângă fosta mea casă, cineva, fără consimţământ, a ridicat o ciudată piramidă. Acesta-i  oare păcatul pentru faptul că eu am ieşit din piramidă?..”,- spuse aceasta, începu să plângâ, ca un călin în toiul verii, să se legene ca un alun, ca stuful răscolit de vântul nordului sălbatic, la timp de răstrişte, tânjind, suspinând, murmură: iată că s-a întâmplat nenorocirea pe câmpia lui Lukaş*, chiar şi în lemnul fluierului lui fermecat, ce-ntoarcea anotimpurile prin mrejele planetelor, - chiar şi-n trupul lui, înveşmântat cu cămaşa lui Nesus, cămăşii ţesute din firele vrăjite a praful pământului, şi, din roua stelelor...

Actorul 4: (Apare pe scenă, gesticulând) – Mavka, ca şi leul, ce suspină rănit de singurătate, intrând în cerc, rămase încercuită, împrejmuită.

(Tainicele sunete ale muzicii, ce până atunci răsunau în amfiteatru, au fost înlocuite de altele, care învăluiră aerul. El, cel care urmărea fiecare cuvânt al Actorilor, începu să selecteze în gând melodiile cunoscute de el... - „Aceasta-i, paremi-se, partitura „BIST DU BAI MIR”, al aceluiaşi compozitor Johann Sebastian Bach. Da, într-adevăr, acesta-i Bach. – Şi începu să-şi şteargă cu batistă fruntea încordată. După care începu să privească cu atenţie în jur. Abia acum a ajuns la concluzia că el se află doar de unul singur în amfiteatru. Un fel de nelinişte ciudată se răsfrânse asupra lui, iar ecoul încă nestins al vocii Actorului 1 îl făcu şi mai atent...)

    Actor 1: Nu azi!.. Ieri, da, da, ieri încă exista undeva sensul liniştii metafizice. Atunci materia încă plângea, plângea cu lacrimile albe ale frumuseţii curate. Timpul trăia în cerc şi-n piramidă, de unde, uneori pornea în lunga călătorie, dincolo de sferele nopţii, în nadirurile iubirii...

    Actorul 2: Daţi-mi voie!.. Permiteţi-mi,- spuse. – Lăsaţi-mă să mă exprim!.. Astăzi privirea gândului meu a îndrăznit o clipă doar să gândească interiorul piramidei – noua ei formă a existenţei, şi ... iată, iată ce s-a găsit în interior!...

    Actor 1: Ce?..

    Actor 2: O frântură din cer şi din cercul pământului, aplecate asupra cavalcadei zenitului. Atunci eu, *ca o pasăre, m-am aşezat pe acel fragment. Am stat acolo pitit câtva timp, am tăcut, ca strunele încordate ale bandurei. De atunci timpul acela  a devenit pentru mine de neuitat... Din când în când eu cad, ca un vultur, în gâtlejul negru al gândului, departe-departe – spre fund, chiar în marea censului sevelor copacilor, prinşi de înserare, fără iubire în venele-i, ce pulsează ca neliniştea planetei. Atunci eu mă transform în fluierul de călin din Lunca  lui Lukaş. Am devenit cântec, îmblânzit de neliniştea ideii...

    Actor 4: ... Pe vremea când eu eram încă regele tristeţii şi în mine erau populate-plămădite marile nadiruri ale secolelor din mările ieroglifelor, atunci vânturile-furtunile plângeau prin timp cu cercuri sure din clepsidra trecerii. De atunci toţi m-au denumit adâncul secolelor, lanţul generaţiilor, al anotimpurilor, ce-n forma sa nasc mâna dreaptă a materiei existenţei omului: fierul, cremenele, safirul şi piatra. Nu – steaua, nu focul, aerul, ci totul, ceea ce este format în ideea monadei... Eu le văd peste tot, chiar şi-n acel moment al trupului, când eu trebuia încă să mă nasc, şi-n acele valuri ale cuvintelor-mărilor, unde soarele se scaldă cu stelele, iar  împreună - şi căprioarele timpului şi ale ne-timpului, chiar şi-ntregul nord şi călinul cu bujorii roşii, ca focul, ce tulbură liniştea Mavkâi*, scăldându-se cu Perelesnik* în apele spiritului lumii, ce, primăvara, adună spre maluri mirosuri ale florilor galbene, ca soarele verii, strâng lacrimile plânsului copacilor luminii, şi întâiul gând despre sfârşitul tinereţii, când moartea răsuna ca un fulger, orbind frumuseţea scoasă la lumină. Din moarte vine neamul meu! Nu vreau să ştiu, că şi eu din sine-mi am dăruit lumii nelinişte, ci, aşa, pur şi simplu, - curăţat pânâ la albul pur – să plec, să zbor ca o pasăre în nadirurile focului, să mă amestec cu respiraţia Mavkâi, încet-încet să iau* cunoştinţă cu toate nuanţele drumurilor...

Actor 5: Cred că eu nu am întârziat la cenaclul vostru al gândului (apare pe scenă Actorul 5, cu mantia-i neagră în mâna-i dreaptă. În cea stângă ţinea cilindrul cu marginile-i late.), de aceea, permiteţi-mi să vă spun şi eu, din cele câte am auzit, că atunci... ca un clopot răsunător se legăna gândul, atunci, când eu am respins cercul, din înălţimea piramidei răsuna spre mine muzica sferelor; lecţia aceea a fost desăvârşită! Ţin bine minte că atunci clopotul căzu pe irisul lumii. Eu mi-am oprit privirea în măghiranul sensului vieţii şi am încetat să cred că totu-i de-o clipă chiar până la neprihănire şi se transformă-n forme, precum luna, revărsându-se-n soare, ca să poată naşte noaptea-ziua – intervalul existenţei, lecţia clară a apusului trupului...

    Am învăţat să cad!..

Actorul 1: Şi eu...

Actorul 2: ...La fel...

Actorul 3: Căderea, cădere...

Actorul 4: Cădere fără de sens...

Actorul 5: Şi eu am învăţat să cad, am învăţat să număr ceeace El a călit în mine, gândind că acela-i oţelul suav...

Actorul 4: Vântul, care a vestit moartea neaşteptatei bucurii, eu l-am numit vântul clipei. Şi a plâns, - ah cum plângea el în mine!.. Într-o zi am văzut vântul prin amintirea copilăriei în formă de Veşnicie, iar mai târziu am început să nu am încredere în el, ca pasărea, ce nu are încredere în ultimul zbor din amiaza zilei, înbrobodat cu cămaşa norilor, întristat de dorurile tunetelor şi al furtunilor...

Actorul 6: Din înălţimea piramidei se scoboară gândul meu. Toţi priveau spre înălţimea piramidei, care m-a aruncat, ca şi pe alţii, îndepărtându-i cercurile, - toată arzândă sub strălucirea cerului gândului. Până atunci toţi gândeau că el cântă prin mine şi că el cântec se numeşte. Iar astăzi, deşi cântecul acela nu mai există, mi-aduc aminte, cu ce drag se scălda ea în mine, în gândul meu, grăind: „Să-ţi  aminteşti, că nu vei fi cuprins de nimic, doar de voal, ca Nesus de cămaşa-i otrăvită...”. Şi aşa, iată, voalul singurătăţii mă însoţeşte pretutindeni: în copacul luminii, prin mrejele verbelor, prin cununile anotimpurilor, care în germenele inimii primăverii legănă la sânu-i floarea albă de salcâm, alba zi al acelei ciudate fărâme a timpului...

Actor 7: Primăvara, dacă ea va da viaţă acelor straşnici muri, ce cu frigul său mângâiau umbra morţii, umbra, dusă chiar dincolo de linia acelul tărâm, - atunci ea să susure ca un pârâu cald, să înflorească cu macii pământului, fiindcă eu nu îndrăznesc să te alint cu lumina crucii mele, pângârind hainele ei, fiindcă eu sunt doar un Actor!..

Actorul 6: Totul, ce se află în jurul nostru, se cheamă – regatul cununii. Iar urmele vieţuiesc, se leagănă, ca florile în cercuri de maci din lanul nesfârşit de maci, unde, mirându-se de vânt şi de nemărginire, se cunună cu prietenele sensului existent, cu sine-şi. Iar cununia benchetuieşte cu monadele tristeţii în acele locuri, unde El, Marele Actor, cânta pe harpă şi bandură cântecul lumii – cîntecul despre tristeţea, ce îmblânzea marea, rănile Stixului spălându-le, astămpărând vântul din stepă, născând grâul iubirii în pustiul neiubirii. În acel ceas trist Charon striga la toţi şi la toate: de ce vâslele din bărcile plutinde atingeau culorile cununilor şi a florilor, aruncate pe apă în noaptea de vară, tulburând apa vieţii, trezind valurile simţirilor. Tristeţea fără margini se răspăndi atunci prin stuf, prin ierburi, prin munîi, prin neumblatele păduri, ca o fecioară lăsată la răspântiile drumurilor, ca focul vetrei dus de vijelie...

Actorul 1: El căuta semnul iubirii, era îndrăgostit de Casiopeia, de Steaua Alcoor, de Cvaţari. Tot ce era la vedere vroia să le însuşească, chiar şi steaua morţii, pe care cândva cerul, ca un magnet, coborî în mine, de aceea eu nopţi la rând stau ferecat de pământ, iar Universul călătoreşte prin trupul meu, ca un curcubeu. Şi aşa El îşi va însuşi totul, chiar şi pe mine. Şi acum ,iată-mă!.. , eu sunt pe insula asimilării. El îşi însuşi totul, doar mişcarea nu vru să i se supună. Atunci planetele şuşoteau, că mişcarea nu poate să aibă loc sub forma unui romb sau triunghi, sau sub forma unei piramide, ci doar sub forma cercului. Planetele povesteau, că tot ce există pe lume şi dincolo de ea – este rotund. Ah! de tristeţe sunt cuprins, de tristeţe... 

Actorul 7:  ... Noi suntem un vis gol, ca o cameră nelocuită, ca o pădure primăvara fără păsări. În visul meu deseori poposesc vânturile. Benchetuiesc. Moartea sare de pe laiţă pe prispă, căutând loc pentru biserica sa, probabil că şi pe locul acela, unde am existat şi eu, ieri. Credeţi-mă, locul acela nu mai este al meu, ca şi clipa, care ieri cuprinse esenţa mea.

Actorul 3: Tot timpul eu creşteam soarele pe înălţimea gândului meu. Pe locul gândului de ieri am înălţat biserica pentru clarobscur. Atunci toţi credeau în curcubeul bisericii mele, iar soarele ardea, ardea...

Actorul 6:  Cu toţii să ţineţi minte că a început ziua discernământului, a înţelegerii, a clarului. Observ că gândurile luminii se nasc peste tot, cad de pe tâmple în pământul roditor, ca şi frunzele copacilor. Va sosi clipa şi ziua, veţi vedea! , când

şi semnele-încrustări vor cădea ca o poveste prin tunelurile inimii, iar, departe, departe, dincolo de orizontul intervalurilor gândurilor interplanetare.

    Sub acordurile muzicii lui Johan Sebastian Bach „Kommt Zeelen, dizer Tage” actorii ridică mâinile. Reflectoarele se sting treptat. După aceea se sting treptat. Pe acest fundal, pe scenă apar balerinele, care dansează în cerc, învăluie încet actorii, ducându-i în afara scenei. Vocile balerinelor, sunetele muzicii se amplifică. După care reflectoarele se aprind, scena se umple cu încă o trupă de balerine. Începe un nou dans ritualic – Dansul Soarelui...

SCENA   II

SCENA   II

    Se sting reflectoarele. În amfiteatru se-ntunecă. Totuşi muzica nu se opreşte. Brusc reflectorul se opreşte asupra Actorului I, după care trece pe rând asupra celorlalţi Actori, care de data aceasta stau în jilţuri, îmbrăcaţi, o parte din ei, în togile roşii, iar alţii – în togile de culoare albă.

    Ecoul din frânturile dialogurilor anterioare încă mai pluteşte în amfiteatru. Aceleaşi acorduri muzicale plutesc pe scenă. Reflectoarele luminează mai proeminent pe Actorul I, care, ridicându-se, vorbeşte:

    Actorul I : Au trecut deja secole. El a dispărut de pe faţa pământului undeva în necunoscut. Oamenii, care se întorceau din est, spuneau cum că El murise. Prietenii mei, Actorii au umblat să-l găsească peste tot, unde doar gândul şi mintea nu-i ducea...

    Actorul  7 : Privirea mea călătorea în sfera simţurilor. Brazii din fragmentul drumului vieţii s-au alăturat nouă, spunând că ei stăpânesc şi auzul şi sensul, şi simţirea – icoana mişcării, şi a ochiului, şi a inimii, a tot ceea ce se află cuprins de diadema Universului, fiindcă drumu-i lung, iar noi, Actorii, am pornit pe un drum foarte lung...

    Actorul 4 : ... Sunt şi eu cu tine!..        

    Actorul 1 : ... Şi eu!..

    Actorii (toţi): ... Şi eu... şi eu... şi noi... (Treptat, ecoul vocilor se stinge).

    Actorul 1 : Eu am ştiut, că în sinele-i  dăinuie un gând ascuns şi tainic...

    Actorul 6 : Sufletul trupului creşte ca grâul abia încolţit, prin tunete de vară, dând de ştire despre sine, despre ceea ce se va întâmpla în celula germenului şi-n întunericul lui mustind pe lama razei de primăvară.

    Actorul 3 : Eu am ştiut că numai prin gândirea fragmentară noi vom afla câte ceva despre El. Aceste fragmente scurte sunt foarte importante pentru noi, dar, cred că şi pentru voi, cei ce credeţi în Teatru. Şi... cred că pentru aceasta aţi venit astăzi aici şi aţi apărut în faţa noastră.

    Vocile ( din întunericul de pe scenă): Noi suntem alături de voi, Actorii!..

    Vocile răsunau, ca un aflux de valuri marine, după care dispăreau din nou undeva în necunoscut, lăsând în urma sa să plutească doar frânturile ecoului din muzica de Bach.

 

    Vocea 4 : ... Au sosit veşti din nord, din vest. Scrisori, care au venit încă de ieri, 12 septembrie al anului 5768, au adus cu ei o mare bucurie. Din acel moment în inima noastră se născu speranţa, că, totuşi, noi Îl vom găsi, aşa cum arăta El cândva.

    Vocea 4, dublată, ce răsuna de pe scenă, se stinse.

    Actorul 5: El a fost Actor, un Mare Actor!..

           ( Muzica răsună mai tare)

    Actorul 6 : El a trăit cu sine-şi. În El existau alte gânduri, primul loc îl ocupau legile primordiale, apropiate Lui, ca, de alt fel, şi nouă, atunci când gândul nostru se scaldă în neînţelegere, ca şi floarea de măr primăvara, ce se desfată cu lumina jucăuşă a dimineţii, a amiezii, a înserării şi a nopţii...

    Actorul 1 : (adaugă)... Cu lumina, nevăzută ochiului, lumina existenţei...

    Actorul 3 : El trebuie să existe în realitate, în forma noastră, fiindcă El este un Actor, ca şi noi, oameni liberi, descătuşaţi, ca somnul...

    Vocile (din umbră) : Să-L căutăm!..Să-l căutăm!..

    Actorii (toţi ): Fiindcă El există!..

    Actor 7 : La început El a fost un copac, povesteau oamenii din Est. Cineva a tăiat acel copac, a rupt crengile lui, dar, pe nepregătite, a sosit primăvara, sevele pământului au început să murmure în adâncuri şi pe locul acela au apărut vlăstari noi...

     Actorul 4 : Să ştiţi că scrisorile, pe care noi le-am găsit, unde se vorbea despre existenţa Lui, - sunt doar nişte frânturi din intervalul existenţei Lui.

    Actorul 7 :  Va veni şi vremea pentru iluminare.

    Vocile : Va veni şi vremea pentru iluminare.

    Actorul 6 : Noi ne vom întoarce din nou în faţa dumneavoastră şi vă vom povesti totul: veştile de pretutindeni, visurile, care pe toţi ne  neliniştesc, povestea despre ziua care va veni...

    De această dată timbrul muzical se amplifică. Joc de lumini. Amestec de culori: din roz - în galben, din roşu - în albastru ...

Pe scenă apare grupul de balerine, care execută dansul după a doua partitură a  lui Antonio Vivaldi „Anotimpurile”.

SCENA III

      Muzica porni din nou. Lumina reflectoarelor se măreşte. De data aceasta scena este pregătită în stil popular. În fundal apare o căsuţă, un gard de nuiele, cu ulcioare pe stâlpii de la portiţă. În spatele căsuţei – un peisaj de vară. Se aude cântecul cucului, ciripitul păsărilor. Totul – pe un fond muzical a lui Vivaldi „Anotimpurile”. Lângă gard, pe o scenă deschisă, apar, îmbrăcaţi în costume populare:

    Actorul 7 : ... Când a murit tata, eu eram încă micuţ. Despre aceasta mi-a povestit vecina, care mă îngrijea în urma morţii celor dragi... Erau ani tulburi!.. O parte mai ţin minte, restul am uitat. Cel mai bine mi s-a întipărit în minte povestea, pe care mi-o povestea bunicul Gheorghe. Deşi eu pe atunci încă nu ştiam cum s-o denumesc, totuşi mi-a rămas în minte ca o frântură de gând, pe care mai târziu am întitulat-o „Un vis de iarnă”... Şi aşa a rămas pentru mine - cea mai frumoasă poveste!.. Ascultaţi-o ,- spuse el, făcând un pas spre stânga, către o laviţă din două scânduri. – Ascultaţi : „... Era o iarnă cum nu s-a mai văzut!.. Totul era cuprins de omăt, vântul viscolea zăpada în curte. Nu se vedea nici o casă pe uliţa toropită de troiene... Era ca într-o poveste adevărată!.. Când bunicul se apuca de povestit, în casă totul parcă devenea poveste...”

    Vocea : Poveste... Ar fi mai bine să te întorci la povestea despre El...

    Actorul 6 :( Se arată îmbrăcat ca şi-n scena II): Noi L-am căutat, dar nu l-am găsit.

    Actorii ( toţi, în cor): - Nu l-am găsit!..

                            (Tăcere profundă)

    Actorul 7 ( Se apropie de grupul de Actori): Povestea bunicului este doar un interval, care mi-a limpezit capul de greutatea gândului de a-L căuta.

    Actorul 4: Atunci să nu mai stăm, să pornim din nou la drumul lung şi greu!..

    Vocea : ... La drumul lu-u-u-ung!..

    Actorul 1: Ultimele veşti, care au ajuns până la mine din sud, spun că El era un independent, inegal, un nemuritor...

    Actorul 2 : Da, da, El era un singuratic.

    Actorul 3 : El era cel mai curat dintre toţi.

    Actorul 5 : El ştia tot despre tot existentul.

    Actorul 6 : El avea cea mai mare putere dintre Actori.

    Actorul 1 : El cunoştea mişcarea primordială, germenele, primul punct al mişcării.

    Actorul 4 : Fiindcă El era unic prin sine-şi şi în toate.

    Actorul 1 şi Vocea : El a introdus ordine în cea mai mică părticică a mişcării, chiar şi în cel mai mic firicel din  praful din noi, care, de atunci are povestea sa proprie, cântecul său.

    Actorul 2 : Ieri am fost obligat de gând să opresc fluxul gândirii; nu ştiu cine, şezând pe tronul gândului meu, trezea apa din marea simţirilor – libere, curate, ca de cristal. Dar eu am aruncat ceea ce era de ne-trebuinţă, precum furtuna pe mare, ce aruncă corăbiile pe stâncile malurilor, unde domneşte liniştea, ceaţa de vis...

    Actorul 3 : Şi eu am aruncat din mine tot ce era de prisos, oprind în suflet  doar primăvara şi floarea curată de măr.

    Actorul 6 : Cineva spunea că L-ar fi văzut lângă mare, la umbra unui falnic copac.

    Actorul 4 : Poate a fost doar umbra unei închipuiri.

    Vocea : ... Umbra unei închipuiri...

    Actorul 5 : Cei ce L-au văzut erau robii gândurilor.

    Actorul 3 : Robii tuturor : cunoaşterii copacului, a cerului, a elementelor.

    Actorul 2 : Disimulându-le, ei, robii gândurilor, credeau că, ridicându-se, nu vor mai cădea. Prin cădere ei s-au ridicat din nou până la un nou ecou al căderii.

    Vocea : Asonanţa tuturor lucrurilor era numai şi numai El!..

- Actori, căutaţi-l!.. – Căutaţi-l!... 

    Mavka : Căutaţi-l!..   – Căutaţi-l!.. Aşa cum îl caut şi eu pe Lukaş, Flautul, care până şi azi mai brodează cu taina lui pădurile, copacii, stâncile, apa cântecului, ce m-au divizat până acum, ne dându-mi puterea de a mă ridica dincolo de orizont.

    Vocea : Fiindcă a început anotimpul frigului, le-a acoperit părinteşte, făcându-ne semne că floarea primăverii este datoare frigului, că noi trebuie să existăm în frig şi în veşnica ardere.

    Actorul 3 : Ieri am fost trei. Am intrat în biserica cuvântului. Eu m-am obligat să desenez, pe locul unde am stat, trei cercuri, trei triunghiuri, trei cruci şi diferite semne geometrice. Ieşind din biserica cuvântului, noi am plecat să căutăm alţi Actori...

    Actorul 7 : Vreau să adaug că din Est ne-a sosit vestea cum că El a fost în locurile acelea, că toţi au simţit urmele lui, dar nu ţineau minte chipul Lui.

    Pe scenă încet-încet se sting reflectoarele, muzica lui Vivaldi se opreşte. De undeva răsună un străvechi colind „Vinul roşu” :  

    Pomul verde, duminică dimineaţa sădit. (2)

Şi cu apa din curata fântână udat,

Pomul verde, duminică dimineaţa sădit,

Ah, dă-mi Doamne, o sabie strălucitoare,

Verde.

Din creangă cucul să-l scobor,

Verde.

În grădina tatei s-o aduci,

Verde.

În grădina tatei, pe nucul meu,

Verde.            

Ca el să-mi cânte dimineaţa,

Verde.

Dimineaţa să cânte, pe mine să mă trezească,

Verde.

Pe mine să mă trezească, focul să-mi aprindă,

Verde.

Focul să-mi aprindă, oaspeţi să aştepte,

Verde.

Oaspeţii să-i aştepte, mesele să le aşterne 

Verde.                                                    

Primul oaspete : prealuminatul soare,

Verde.

Al doilea oaspete : luna prealuminată,

Verde.

Al treilea oaspete : stelele mărunte,

Verde.                          

    Se aude ecoul vocilor. Odată cu el, în ritmul muzicii se sting şi  ecourile celorlalte Voci. Iar undeva în colţul scenei iluminat de reflectoare  cu lumina portocalie, stă Actorul 1.                                     

Actorul 1 : Luaţi aminte!.. Noi suntem cei, care am scris istoria nevăzutului, am conceput-o în imaginaţia proprie, fiindcă ştiam că El trebuie să existe în noi, ca nucleul în microcosmosul vieţii. Privitorule, tu eşti martorul existentului, gândeşte-te la Om, renunţă la ideile eunucilor cuvântărilor, care nasc nepăsarea, îngâmfare, mândrie, egoism, păcatul neiubirii, neîntoarcerii la cunoaşterea Omului. Aura Lui din inima ta este umbrită de strigătul păsării de noapte. Dar tu caută-te în El pe tine însuţi, bucură-te că te-ai născut şi că ştii să gândeşti!..

Vocea Actorului pluteşte ca suliţele soarelui fierbinte, după care se sfărâmă, ca nisipul, ridicat de vântul în întuneric, care încetul cu încetul pune stăpânire pe amfiteatru, pe totul din jur...

PARTEA  II

ILUMINAREA ROŞIE

... Ies din amfiteatru, împiedicându-mă de pietre, de parcă aş fi beat, întâlnindu-mă brusc cu o lumină obscură, după un timp îndelungat de stat în întuneric, unde lumina reflectoarelor, cum necum îmi susţinea conştiinţa... Ies. Pe nevăzutele trepte, care parcă te duc undeva, simt frigul şi miros de mucegai. Mă lovesc de un fel de lespezi de piatră, pipăi cu mâinile. Simt răceala pietrei, umezeala ei. Mi se face scârbă. Brusc vreau să mă smulg din puternicele mâini ale întunericului, precum luceafărul  de dimineaţă se zbate pentru a se elibera din constelaţia nopţii, zbor cu gândul înainte, iar cu picioare mă tot lovesc în ceva tare, nevăzut. Iar ecoul vocilor anterioare din amfiteatru se adânceşte şi mai mult în tâmplele mele, sprijinind parcă gândul meu, care se îndreaptă spre lumină, spre ieşire din acel loc, de la care, nu ştiu de ce, mi se făcu frică.

    Gându-mi inundă mii şi mii de păreri, pe care le anulez spontan, ca într-o competiţie sportivă. „Trebuie să ies învingător”, - îmi şopteşte conştiinţa.

    Dar, până una alta, eu încă mă aflu în acest coridor scârbos, unde miroase a mucegai, a umezeală şi dracul mai ştie a ce!.. Iar drumul spre ieşire tot nu se mai termină!..

    Nu a trecut nici o jumătate de oră, de când eu cu mare trudă am dat peste nişte trepte, ce duceau undeva în jos. Păşind pe dibuite pe prima treaptă, * m-am oprit faţă în faţă cu o poartă înaltă, înfiptă parcă între zidurile sure.

    Spre marea mea uimire, la atingerea doar cu degetul meu arătător, poarta se deschise...

    Mii şi mii de fascicule de lumină brusc m-au lovit în faţă. Din instinct parcă, am închis ochii, am vrut să spun ceva, dar o astfel de întâlnire neaşteptată cu astfel de lumină puternică m-a nedumerit. Eu nu puteam să scot un cuvânt, emoţiile m-au copleşit. Stăteam ca stâlpul de fier, închipuit în copilărie, din  mijlocul câmpiei fără de margini.

    Cum doar voia să se mişte, să păşească înainte, să iasă din starea iniţială de nemişcare, din punctul mort, se auzi o voce  ciudată, necunoscută. „Parcă-i vocea Actorului 7, - îi veni în gând. Se roti în jurul capului meu, ceea ce mă transpuse brusc într-o lume ireală, din care nu ştiam cum să ies. Am închis ochii, ciulind urechile, am început să ascult... Da, acea voce  este vocea  actorului aşteptat…

 

 Vocea 7 :

„Noi L-am căutat, El există, El este, împărăţie, în sine-şi, dar, totuşi, noi să-L căutăm mai departe!..”.

    Brusc vocea se întrerupse.

    Ochii mei s-au obişnuit cu razele luminii zilei, care creştea  treptat. Astfel paşii m-au dus spre ultimul zid al amfiteatrului. Zidul ce despărţea amfiteatrul de câmpul întins, care se pierdea undeva departe spre orizont, mi-a amintit istоria despre acel zid de netrecut – dintre cele două lumi.

    Păşesc pe caldarâm, ca-ntr-un vis, privesc atent în jur şi analizez totul, - unde pasul meu deschise cărarea, de parcă această ieşire ciudată era dictată de un fel de forţă dominatoare.

    Păşesc înainte, iar gândul îmi şopteşte: „O să-mi iau inima în dinţi şi mă voi duce, voi pleca să-mi limpezesc capul.”

   Gândul tot se învârtea ca un fus, se răsucea. Iar eu păşesc, păşesc, de parcă aş fi pornit la un drum lung, fără sfârşit, întru-un pustiu.

    De pe caldarâmul sur trec în stepă, spre orizont... Scrutez cu privirea fermecatul orizont, unde se arată două siluete, ca două fusuri, ce apar şi dispar undeva, învăluindu-se în vâltori de lumini.

    Păşesc înainte. Măresc pasul. Înaintez. Gândul mă îmbie : „doar înainte”, - şi eu păşesc. Vântul îmi mângâie obrajii, chiar şi-n palmele transpirate resimt bunătatea lui. Obrajii-mi ard de

oboseala epuizantă, care mă chinuia neîncetat.

    Vreau să ajung acele două siluete, ce-mi apar tot mai clar.

    Apropiindu-mă de plopul înalt, ce străjuia drumul, acele două umbre-siluete – El şi Ea, se ţin de mână, ca doi copii, păşind parcă pe nori...

    Închid ochii. În faţă mi se arată stepa fără de margini, iar mai departe – o fâşie albastră, ce se pierde ca un şarpe într-o ceaţa densă...

   Deodată, ca şi cum eu aş fi împins din spate, m-am trezit lângă Ea, înaltă, zveltă, cu părul negru, despletit, cu ochii ca de ametist, îmbrăcată cu o rochie diafană, arătându-şi frumuseţea corpului, singură, cu un zâmbet misterios în colţul drept al gurii, iar El, băiat chipeş, tras la faţă, restul corpului parcă se dilua cu orizontul, - ba apărea, ba dispărea undeva, ca din nou să apară lângă noi, jucându-se misterios...

    Brusc, ecoul unui clopot mă trezeşte din reverie, - mă opresc în interiorul unei biserici, unde se petrece ceva neobişnuit...

    ... Răsună muzica de orgă. În biserică nu se află nimeni. Doar întunericul. Încet, încet, ca ivirea soarelui  după orizont, este iluminat Altarul, unde se arată figura preotului, îmbrăcat cu patrafir. Fascicolele de lumină luminează uşa bisericii, în faţa căreia, îmbrăcaţi în alb stau mirii: El şi Ea. Preotul intră-n altar, îi binecuvântează, ia din mâna mirelui verighetele, le pune pe partea  dreaptă a sfintei Trapeze, aproape unul de celălalt. Se apropie din nou de miri, le face de trei ori cruce pe cap. După care le înmânează lumânările aprinse, îi duce în faţa Sfintelor Porţi, legănând cădelniţa cu tămâie, o pune pe un suport, îl întreabă pe mire:

    Preotul:     

    O râpă adâncă, parcă fără fund, şi-a deschis imensele-i fălci, înghiţind şi ultimele raze de lumină, ce cu toată forţa se chinuiau să răzbată prin întortocheul de ramuri a secularei păduri. Cavalcade de tunete se rostogoleau pe cer, de vuia tot cuprinsul, topindu-se apoi în întuneric. Iar de undeva de sus, ca un fulger, se strecură o şuviţă de lumină roşiatică, ca, brusc, să se reverse cu toată puterea, gonind ca o turmă întunericul, din care, de data aceasta a apărut Arătarea. – Semăna cu un leu cu gura roşie ca focul, larg deschisă, arătându-şi colţii ascuţiţi, sclipitori. Pe cap Arătarea-Leu avea şapte coarne de cerb.

    La un pas de el zăcea întins, nemişcat, un corp. Lângă corpul întins, pe sub sălcii, se prelingea un pârâu. Arătarea-Leu se ridică în două labe, răcnii atât de tare, încât totul din jur se cutremură, încât şi pârâul se oprii din curgere. Atunci Arătarea-Leu  luă de piept trupul nemişcat, îl scufundă în apă, îl scutură, ca pe o haină şi-l puse la loc.

    Încet-încet deasupra Arătării-Leu au început să se lase fâşii de ceaţă, înfăşurându-l în întuneric, de unde a apărut, îmbrăcată în voal purpuriu, cu coasa-n mână, Femeia-Vocea.

    Pârâul se trezii din nou, începu să curgă la vale, de unde răzbăteau cântece vesele, colinzi, strigături.

    Femeia-Vocea se apropie de trupul abia scos din apă, punând coasa alături, începu să cânte:

         Ah, soartă, zice, soartă,-

         Vulturule sur,

          Unde eşti? – Departe?..

          Sau mă laşi să mor!..

X  X  X

... Albastrul curat şi transparent al cerului şi mijirile de smarald ale câmpiei, tremurul argintiu, auriu al câmpiei de dincolo de deal au fermecat-o. Ea-l privi blând în ochi, scufundându-se în adâncurile lor. Ceea ce el observase de prima dată şi-şi întipărise în minte pentru totdeauna, era reflexia soarelui în ochii ei de cicoare şi aurita lumină de pe petalele florii de nu-mă-uita, ce creştea pe malul răului Ronişoara, ce şerpuia printre sălcii, jucându-se parcă cu malurile adormite. Ei păşeau încet, ţinându-se strâns de mână. El scurta depărtarea, unde norii, în valuri, pluteau suav pe liniile orizontului. În sufletul lui inspiraţia creştea ca o rouă curată a gândului, se zbătea în piept, ca o pasăre roşie, legată cu o sfoară de orizont. În aceea clipă de iluminare, scopul vieţii sale era înşirarea pe hârtie a simţirilor acelei clipe în cuvinte curate, care cândva vor povesti oamenilor despre farmecul clipei trecătoare.

    Cu respiraţia sa, soarele mângâia siluetele lor. În adâncurile inimii se năştea o lumină stranie, care încălzea şi mai mult trupul lui. I se părea că pluteşte, unindu-se cu lumea din jur. Acelaşi sentiment, cred, că-l avea şi ea, fiindcă zâmbea, faţa i se luminase. Nu-şi deranjau cu cuvinte simţirea reciprocă, care devenea ceva unit, în acelaşi  trup.

    Umbra de amiază a plopului înalt din marginea drumului se unea cu siluetele umbrei lor, ce se profila în spate.

    Păşeau alături – două umbre. Plopul – o a treia umbră – stătea tăcut în verdeaţa sa tremurândă.

    Ajungând pe deal, El văzu că soarele a început să-şi ascundă faţa sa după tăcuta depărtare. Lumina sa umbla colo-de-colo, negăsindu-şi liniştea, ca şi copilul înainte de a adormi, ca după aceea să se scufunde în întuneric.

    Pe marginile cărării, pe care s-au oprit, mijeau câteva umbre. În depărtare se legănau abia auzite unde ale cântecului.

    Se lăsa amurgul. Umbrele lor au început să se unească cu tremurul tainic al plopului. Din vale se apropiase o pasăre ciudată şi începu să se rotească, până când totul se contopi într-un singur amurg misterios.

CARUSELUL IUBIRII

   Vezi, se învărteşte caruselul iubirii deasupra câmpiei simţirii. Axa caruselului de argint a cuprins norii albi şi diafani; clopotele blonde ale vântului lovesc în clopotniţa roşie a cerului; toamna plânge deja în culori, împrăştiind taina sa de argint peste unduirile suprafeţei zbârlite ale pământului.

    Ah! – se roteşte caruselul iubirii deasupra inimii mele!

    Ochiul ei totdeauna ieşea agale la întâlnirea gândului tomnatec din taina mea; toată cununa fermecată din tremurul trupului Ea-mi mângâia cu taina ochilor ei albaştri. Eu o întâlneam cu sfinţenie, umbra-i o alintam cu şoaptele sufletului meu, o certam cu cuvinte nerostite până-n ceasul dumiririi. Iar acum, în ceasul despărţirii, oare vei sosi cu barca  ta la malul meu al iubirii din caruselul inimii?.. Iar când va sosi toamna întristată, tu, poate, vei deveni frunză, sau un fir al vântului, sau chipul  plopului, sau un plâns nevinovat, tristul plâns al Katerinei* de lângă piatra rugăciunii de pe muntele Kaniv*.

    Când vei veni, va fi o linişte plăpândă, va fi soare pe câmpul nostru al despărţirii. Culorile simţirii vor plânge ca o pasăre în sine-şi, dar până atunci eu le percep doar în forma şoaptei!

    ... Undeva, soarele se joacă cu lacrimile, pâlpâie, arde, varsă cântecul cuiva pe cărări neumblate încă şi ne cheamă, ne cheamă în caruselul iubirii.

    Atunci când vei veni – dacă te vei încumeta! - , caută-mă în ne-timp; acolo eu am creionat pentru tine o elegie. Iată, ea ar putea fi în forma aceasta:

 „Vei pleca.

Eu mă voi acoperi cu somn

Din castelul nostru -

Al păsărilor călătoare,

Unde noi am învăţat să gândim

Vise roze,

Să iertăm surâsurile fiecărui amurg,

Ce se încrustase

În peretele gândurilor –

Dintre noi...

Vei pleca;

Rugăciunea, pe care noi o creşteam

Pentru drumul cel negru,

S-o acoperi cu voalul purpuriu

Din inimă;

Pe mama de o vei întâlni,

Îmbrăţişeaz-o cu cântecul ochilor tăi

Şi spune-i umbrei ei,

Ca să aştepte Paştele întoarcerii mele, -

În duminica

Păsărilor călătoare...

Vei pleca;

Castelului întoarce-i

Ierburile nestrivite de gând,

Cu gândul pietrei iartă-le

Somnul cel adânc,

Cu clipa să nu te înfrăţeşti, -

De vei întâlni luna din inimă: -

Închină-te

Şi aşteaptă ruga-nrourată

Din plânsul primăverii...”,

Dar nu plânge!- nu plânge, fiindcă, vezi? - Soarele arde, pârjoleşte, se joacă cu lacrimile mele, risipeşte cântecul cuiva pe neumblatele cărări şi ne cheamă, ne strigă, ah! – ce ne mai strigă în caruselul iubirii!..

* Katerina – personaj din poemele poetului Taras Şevcenco.

* Kaniv – locul, unde a fost înmormântat Taras Şevcenco.

* Mavka – personaj mitologic slav din drama “Cântecul pădurii”, de Lesea Ukrainca.

* Perelesnek – personaj mitologic slav din drama “Cântecul pădurii”, de Lesea Ukrainca.

* Dajboh – zeitate precreştina la slavi (zeul ploii).

* Lukaş - personaj din drama „Cântecul pădurii”, de Lesea Ukrainca.

BALADA   I

Sau

Deasupra unui plop sur a zburat o pasăre roşie  

      Când iubirea te cheamă – răspunde-i, vino la chemarea ei, dăruieşte-te, să nu-ţi fie frică de urmări, fiindcă, mai târziu, vei regreta.

  ... Încă nu pot să mă dezbar de tristeţe. De tristeţe totul e pustiu în mine. Am încercat să mă rup de această lume, în care m-am oprit.

    Drumul a fost greu. Pe drum m-am îmbolnăvit. Târziu în noapte, am ajuns la Bucureşti. Totul din jur mi se părea ireal, atemporal.

    Tristeţea grea îmi biciui inima... Şi totuşi, aici cerul e atât de blând!.. De parcă ar fi fermecat!..

    Toată seara am petrecut în prietenia cărţilor vechi, în anticariatul Roxanei. La întoarcere, seara, ne-am oprit la barul „Scala”. Mi se părea că umbra lui Nik stătea cu noi la masă. Am servit câte o cafea amăruie, am ascultat muzica, ce abia se revărsa de dincolo de perdeaua roşie a barului.

    Ieşind din bar, am pornit-o uşor, parcă pluteam, în jos, contopindu-ne cu  zgomotul străzii.

     Acasă, la Roxana, ne-am aşezat la masa îndrăgită a lui Nik, stăteam trişti, îngânduraţi. Ceva de nedescris curgea prin noi, fără întoarcere.

    Ne cuprindea  gândul, că acel timp se putea opri, ca el să nu mai colinde prin acel trecut, apăsător şi de neuitat. Dar oare aceasta nu era o amăgire?.. Poate că aşa şi este...

    Eu,  poate, aştept ceva. Dar ce? Ca timpul să se oprească  pentru o clipă?  Dar dacă eu aş avea putere să opresc timpul, ce s-ar întâmpla?.. Oare asta ne-ar duce spre fericire?.. Nu, nu cred!.. Fiindcă tu te-ai dus pe Lună sau pe o altă planetă şi, din acel timp între noi s-a născut o imensă şi ciudată distanţă.

    Uneori în viaţă se întâmplă coincidenţe ciudate.

    Anul trecut, în comună, unde lucrez, a venit un nou profesor de geografie. A terminat la Bucureşti în 1984. Intrând în discuţii despre anii studenţiei, am aflat că şi el a locuit pe strada Rosetti. Intrând în detalii şi insistând ca el să ne precizeze locul, am aflat că locuia în aceeaşi clădire, ca şi tine, Alex... Această ciudată coincidenţă m-a făcut să retrăiesc dureros acele clipe, pe care tu, Alex, mi le-ai dăruit cândva, aşa cum ploaia dăruieşte pământului bunătatea sa.

    ... Iar asta s-a întâmplat în timpul cursurilor pregătitoare într-o sală   a facultăţii de limbi străine, de pe lângă cinematograful „Patria”.

    Profesorul preda cursul, iar gândurile zburau undeva deasupra clădirii înalte, se amestecau cu zgomotul maşinilor, ca după aceea să zboare undeva departe, dincolo de orizontul curat, ca lacrima.

    De atunci, Alex, a trecut fix un an. Într-o zi mă ispiti un gând: oare ce ai spune despre mine, dacă eu ţi-aş trimite aşternute pe hârtie gândurile mele? Dar, te rog, să nu crezi că spun asta cu scopul refacerii trecutului. Astăzi fiecare din noi are viaţa sa. Între noi doi nu mai există cine ştie ce fel relaţii. Există doar amintiri. Iar în ceea ce priveşte persoana mea, pot să spun hotărât că uneori mă năpădeşte sentimentul  tristeţii. Poate şi de aceea eu nu m-am încumetat să-mi aleg un loc de muncă în comuna ta. Acum când totul s-a sfârşit între noi doi, cred că fac bine, scriindu-ţi. Scriu, fiindcă mă simt învins de viaţă. Fiindcă nu pot şi nici nu cred să mai întâlnesc fericirea pe drumul meu, pe care mi l-am ales. Singurul loc de refugiu e, poate, în cuvântul acela – magic: AMINTIREA.

    De când a murit Nik, deşi în acel moment mie nu-mi venea să cred că el a murit şi că trupul lui a fost coborât în lutul acela crud din groapa vechiului cimitir. În acel moment, stând lângă groapă cu inima frântă, ca o zăpadă  de martie, de undeva, încet intrau, ca nişte fluturi de primăvară, cuvintele Actorului, despre care Nik uneori povestea, căutând sensul lor. Cuvintele de atunci au rămas întipărite în mintea mea chinuită. Ştiu că şi tu cu Nik, uneori, aţi recitit acele cuvinte ale Actorului. Acum, poate, tu ai uitat serile acelea, când în cercul nostru se citeau ACTORII, de aceea îţi trimit un fragment din cel mai îndrăgit poem a lui Nik. Mai ţii minte?..

„atunci steaua trebuia să cadă!../- eu am strâns în mine şi Alcoorul şi Calea Lactee, /nadirul şi ochii îngerilor...”.

    Azi dau să răsfoiesc caietul găsit la mansardă, - ce găsesc?:- ... în acel moment eu am început să ruginesc, să mă auresc, să mă îmbrac, parcă, cu un alt anotimp. Dar ştiu că în acel moment eu am simţit că ceva trebuie să se întâmple, că trebuie să se nască căderea stelei; ştiam că ea trebuia să apară, să lumineze liniştea locului. Eu doream să văd clipa aceea, măcinam speranţa neînfăptuită încă undeva acolo – sub inima-mi liniştită, ca apele din văile pădurilor, ce macină lin pietrele seculare, de cremene.

    Sufletu-mi tremura de nelinişte, ca pădurea de pin sub apăsarea furtunii.

    După aceea, gândul meu a început să-mi descifreze taina căderii, eu rugam vântul să nu tulbure faţa curată de copil a cerului, şi tot şopteam: „Steaua trebuia să cadă, să vină, să ne cheme la taina sufletului ei..”

    Stăteam singur în mijlocul pustiului, înfăşurat cu cămaşa aşteptării.

    Un copac singuratic domnea în regatul acela al pustiului. Nici un trecător cred că nu era, nici-un trecător în umbra-i deasă, nici eu nu eram acolo, fiindcă, atunci, eu m-am scufundat în sine-mi, nu eram de nimeni văzut. Copacul ştia povestea sa, eu ştiam de aşteptarea mea. Dar nimeni nu ştia povestea Stelei, care trebuia, ca în căderea sa să despice aerul, să împrăştie lumina prin pustiu, să nască mişcarea în ardere, iar în el - un gol nepopulat – să nu semene cu stropi de întuneric.

    Gândind astfel, eu nu credeam că aşteptarea mea nu era în mişcare; nu cred că aşteptarea mea nu era în peregrinare, nu cred că gândul meu în aşteptarea Stelei nu era un gol neaprins. Fiindcă şi gândul despre faptul că Steaua trebuia să cadă, ardea, era iluminată în aşteptare,- era aşteptândă; fiindcă Steaua trebuia să cadă, să coboare ca un somn, trezind totul la claritate, la iluminare...”, – sau: „... a sosit El – Omul cel Înalt... Eu nu ştiam mersul Lui, nu ştiam dacă în El există timp, sau ceva din mişcare.

    Şi, iată a venit El, nespunând nici „bună seară!”, deşi, dincolo de dincolo de munţi, înserarea se lăsa ca o pasăre sură. A venit şi, ca o piatră aruncată în apă, se opri cine ştie pe ce mal;  El se prelinse prin privirea mea căpruie.

 - Cine, El?.. , - mă întrebi.

- Nici nu ştiu dacă era El, sau Ceva, ce mă tulbura.

A trecut prin mine fără nici o mişcare, ca o umbră se  strecură      prin legănarea gândului şi, brusc, ca ecoul unui clopot, căzu în auzul meu încordat.

- Şi?.. ,- te miri.

- Atunci din interiorul trupului meu în mâinile Lui coborî Cineva. Era un leagăn negru, lung, cred că era meşteşugit dintr-un plop despicat de fulgerul verii.

- Leagăn?!., - te înfăşori cu întrebări, precum cu nisipul mării, iar eu îţi răspund:

- Da, leagănul, care din acel timp încă, se leagănă în mine împreună cu El, populând insulele inimii cu mişcări ciudate, care obligă cuvintele să stea lipite atât de dureros pe aripile privirii mele, să plângă cu lacrimi de perle.”

    Cred că aceste fragmente, pe care ţi le-am trimis, vor trezi amintirile tale împietrite, fiindcă  de atunci  pentru mine existentul nu mai are importanţă.

    Un timp eu mergeam înainte, mă înrădăcinam cu gândul, crezând că El încă se mai află în noi, în noi, cei ce l-au iubit cu adevărat  pe Nik.

    Acum amintirea aceasta mi se pare a fi ceva greu pentru mine... Crede-mă, în ultimul timp eu mi-am pierdut şi ultima fărâmă din cutezanţa de a mă lupta, de a păşi înainte. - Prostii!.. Pentru ce-ţi scriu toate astea?..Pentru ce  mi le  amintesc?.. Oare te mai interesează timpul nostru trecut?.. Ce ciudat!..- „timpul nostru trecut!..”. Da, poate fi numit şi „timpul trecut”, fiindcă eu n-am putut să te înţeleg, nicicum nu am putut să-ţi descifrez sensul gândurilor tale...Fără ele; fără tine eu, astăzi, aş fi fost alt om. Dar fără ajutorul tău eu nu aş fi fost în stare să fac acest important pas: să fac cunoştinţă cu Nik.

    În acest moment îmi vine să-ţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine, să-ţi mulţumesc aşa, cum ştie să mulţumească doar sufletul meu, doar eu, deşi, aripile ce cresc acum în mine, nu e nevoie ca cineva să mi le taie, - eu demult  mi le-am smuls.

    Cu câteva luni în urmă, eu încă am sperat să-mi găsesc un drum nou. Dar aceasta s-a dovedit a fi doar un vis. Aripile, care puteau să mă ridice atât de sus, ca pe urmă, în cădere, să se facă praf, să mă facă praf, erau, bine înţeles, tăiate. Acum mă aflu din nou pe pământ şi... pe pământ voi rămâne... Marea, delta, liniştea serii, clipele noastre de nebunie – doar ele vor rămâne, cred, pentru totdeauna, pentru mine, ca o amintire dureroasă, care-mi răscoleşte sufletul şi trupul.

    De ce să mă pedepsesc singură pentru o astfel de soartă?!. Cred că acum am devenit mai bogată. De ce să-mi strunesc simţirile cu frâiele cuvintelor?.. Acum, cuvintele mele tumultuoase au nevoie de  libertate, de stepe sălbatice, învelite cu frumuseţile serii, au nevoie de nemărginirea mării, de cântecul amar, fiindcă nu pot să uit adâncurile privirii tale, pe care nu pot să le resimt şi în acelaşi timp – devin străine. Ştiu că în zadar mă adresez cuiva, rugându-l: daţi-mi aripi de ceară, întindeţi-le mie!.. Să mă înalţ ca o pasăre! Icar s-a ridicat spre cer, ca să cadă! Oare nu-i mai bine să rămân pe pământ?.. Să ai sentimente pământene, iar visele şi dorinţele ferecate să fie!.. În regatul pustiu al zilelor sumbre, Ulise-şi caută pierduta Itaca...

    În jurul meu – doar marea, marea, valuri, furtunile inundă corabia mea. Îmi vine să cânt un astfel de cântec, ca totul să se întoarcă a primăvară la mine, la mine, cea, care cântă marea. Dar mă neliniştesc cuvintele: ”Oare unde, când, mi-am pierdut amintirile?”- „Poate, valurile, apele învolburate le-au luat cu ele”,- îmi şopteşte cineva...Iar tu tot apari de undeva, ca o umbră, mă strângi de mână. Îmi faci semne... Dar, în aceleaşi timp te şi retragi, ca şi-n seara aceea, când o stea s-a aciuit, ca un prunc, dincolo de orizont.

....................................................................................................

    ... La concert nu ai venit. Fotoliul gol de alături tânjea adânc, ca foşnetul mării în braţele vântului. M-a cuprins cascada de sunete, din care, ca un ghemotoc de iarbă, se deşiră nerăbdarea de a te întâlnii... 

    Tu eşti un actor, ce priveşte de pe scenă la viaţa mea interioară. Te văd pe scenă, îmi apari peste tot printre spectatori. În închipuirea mea pluteşti ca o pasăre, ca un susur lin al duhului curat...

....................................................................................................

    ... După aceea: sala cu oglinzi, unde toţi sunt actori-umbre, închipuiri, - eu, scaunul gol de lângă mine, nişte umbre, ce dansează în închipuire...

....................................................................................................

                  

    Mai departe – visul... El, sau altcineva cu mine...

    Nisipul fierbinte, scoici cu perle, lume colorată.

    El spune că pe malul tău nu există port. Are sentimente moarte, iar el se află în mine. Nu te iubeşte, poate că nu iubeşte pe nimeni.

....................................................................................................

    Dacă este aşa, dacă nu există sentimente, pentru ce mai am nevoie de discernământ?..

    Atunci eu aş fi trăit prin tine.

- Mă auzi?.. Înţelegi?..

- Te urăsc!.. Urăsc chiar şi cuvintele, pe care tu le şopteai atât de tandru: „Iubito, oraşul mirosea a tei, când noi ne plimbam nopţi la rând pe uliţele oraşului-grădină...”.

................................................................................................

BALADA  II

sau

Cântecul, care nu se mai întoarce

    După clădirea înaltă a hotelului, undeva în canalele largi, de sub asfalt se auzea zgomotul apelor reziduale. Ploaia măruntă de vară bătea în geamurile clădirii. Apa se scurgea şiroaie pe pervazul larg, ce dădea în curte. Ziua, cuprinsă de ploile tot mai dese, îşi continua viaţa, nepăsătoare parcă la tot ce trebuia să se întâmple în scurtul interval – de la răsăritul soarelui, până la lăsarea maramei serii.

    În hotelul bine aranjat era cald, domnea liniştea.

    Vasel’ Semeniuc închide jurnalul de zi al Larisei, îl pune la locul lui, pe măsuţa de nuc, lângă telefon, se ridică, îşi aprinde o ţigară, trage adânc fumul în piept...

    „... În iunie, iubito, oraşul miroase a tei... Te urăsc, urăsc şi cuvintele, urăsc chiar şi cuvintele, pe care tu le rosteai atât de tandru...”- îi stăruie-n minte, ca un tremur uşor îi răscoleşte amintirile. Se apropie de măsuţă, îşi toarnă un pahar de vin roşu, bea încet, degustând parcă. Vinul, pentru o clipă îi alungă gândurile, ce, ca un roi de albine i se vârau în cap.

    Pe coridor se auziră paşi, lângă uşă se mişcă cineva. În camera de alături se auzi o tuse seacă, iar în numărul camerei de deasupra, cineva aruncă vreun obiect pe masă sau undeva spre peretele alăturat, după care parchetul scârţâi uşor, după care totul amuţi, în afară de stropii jucăuşi ai ploii, ce parcă se luă la ceartă cu geamurile, certându-le: „Cât de nespălate sunteţi!..- Îndată am să vă spăl, am să vă răcoresc”.

    Adâncindu-şi paşii mici în covorul moale şi pufos, încălţând  papucii de casă maronii, cumpăraţi de la magazinul de alături, Vasile se apropie de fereastră. Ploaia nu contenea să mai cadă.

    „Azi nu voi ieşi... Am să mai aştept până ce ploaia se va opri... Mă voi duce mai încolo, peste vreo oră-două...”,- gândea Vasile. Se apropie din nou de măsuţă, îşi turnă un pahar de nectar, se aşează în fotoliul moale, maroniu, îşi aprinde încă o ţigară. În astfel de momente Vasel’ Semeniuc se străduieşte brusc să-şi întrerupă firul vedeniilor, închizând ochii şi stângând până la durere pumnii. Aşa a făcut şi acum...

    Luând de pe masă jurnalul Larisei, Vasile răsfoi cu degetele-i subţiri câteva pagini scrise * mărunt, frumos aranjate-n pagină, de parcă se pregătea să le ducă la un editor sever, care i-ar fi cerut toate semnele de punctuaţie să fie aranjate corect, - le reciti încă o dată, gândi: „Ce severitate!..

Câtă migală!... Atâtea pagini!..- Un roman întreg!..”.

    Răsfoind o pagină, el se opri* asupra unei pagini:

    „Atunci când râzi, soarele răsare şi parcă se joacă cu surâsul tău, răsfiră razele-i pe nisipul încins, ascultă sunetele cântecului tău îndrăgit, atât de himeric. Atunci eu te caut din nou în ochiul soarelui, te doresc; tu, poate, te afli în mine deja, dar nimeni nu ştie să te găsească...  De parcă aş sta într-o cameră fără ferestre, larg deschise spre întunericul cel fără margini.

    Care drum duce la tine?..

    Valurile mării tale mă cheamă...

    Tristeţea salcâmilor, cerul curat, sufletul curat, respiraţia plăpândă, fericirea – sunt clipele, spre care mă întorc cu razele blânde, condusă de slove* chiar până dincolo de peşterile adânci ale poveştilor din cumplita iarnă...

    Povestea iubirii nu poate fi nefericită... Ea este doar poveste, în care iubirea moare de atâtea ori, sau în care iubirea încă nu se născu.

    ... Dăruieşte-mi o altă iubire!.. Tot ceea ce am obţinut de la tine, tot, ce am cunoscut pe malul tău, a fost fantastic, curat, luminos, fără minciună şi ură. Alături de tine, trupul şi sufletul meu arătau altfel. Ajută-mă!.. Dorinţa şi setea sufletului meu cer apă curată, multă apă şi, poate, de aceea de atâtea ori visez oceane.

    ... Parcă de mult nu am mai simţit albastrul cerului, suflul roşu al cerului în amurg, furnicarul oraşului în jurul meu… Bucură-te!.. Bucură-te, fetiţo, cerului albastru, înălţimii clădirilor şi copacilor, oamenilor, cântecului himeric, ce nu se aseamănă cu tristeţea melancolică, care pe nevăzute, precum timpul, se strecoară în sufletul meu. Bucură-te, aşa cum demult nu te-ai mai bucurat. Priveşte în jur, zâmbeşte la tot ce-i viu sau ne grăitor, tot ce se află-n lume, fii blândă cu oamenii, care se uită chiorâş la tine, neînţelegând starea ta sufletească, sau dacă pleacă mai departe.

   ... Seara se lasă deasupra oraşului ca o manta sură şi, această noaptea va fi, poate, cea mai tristă noapte a vieţii tale.

    Bucură-te, râzi!.. În noaptea aceasta el – „copilul cu ochi căprui şi cu părul de aur” - , te va învăţa din nou să plângi. Şi, probabil, aceasta va fi nu ultima dintre nopţi, pe care le vei primi de la el.

    Bucură-te de claritatea cerului, roşului aprins al soarelui, ce-şi lăsă urma, ca o mănuşă vernil, pe clădirile din jur. Ascultând vreo melodie, te simţi fermecată de tristeţe, dar trupul respinge spontan amorţeala clipei somnului.

    Frumuseţea trezeşte în tine dorul de lumină, la care nu vei fi în stare să ajungi. Toată încordarea sufletului tău este pregătită pentru marele salt în veşnicie. Dar trupul greu, obosit, capabil doar să ascundă ceea ce să iuţi – nu poţi. De ce te uiţi la ceas? Lumina şi iubirea nu sunt pentru tine. Dacă vrei, aşteaptă, dar să nu uiţi, că nimeni nu va mai veni la tine, nu se va întoarce, niciodată! Omul a păcătuit, acuma trebuie să plătească pentru asta. Cine va mai auzi şi va mai veni la chemarea ta, furnico nedemnă de iubire?!!

    Dar, totuşi, atunci când râzi – eşti frumoasă. Reflexia din oglindă  poate confirma asta…

    Mă uit în oglindă. Acolo eşti tu aşa, cum erai atunci, atunci, când încă nu ţi-ai părăsit malul, iar iubirea era încă toată în mine.

    Închid ochii şi te văd şi pe tine - la fel, dedublat, strâmb, ca şi mine, în oglindă, dar tu eşti undeva departe, departe...

    De ce tu, ca şi dublura mea, ai plecat de lângă mine?.. Atunci tu ştiai să râzi, iar acum, iată, iată,- uită-te, dublură!..,- te apropii de mine în oglindă şi – dispari brusc.

    Vârtejul în care m-am aruncat, mai, mai să mă piardă!.. Acuma stau pe mal şi mă uit la tine.

    Strălucirea privirii tale poate fi ascunsă de altcineva, dar de  mine - nu! Văd în ea adâncul simţirilor, frica în faţa necunoscutului, chiar şi – moartea. Tot, ceea ce s-a născut în acelaşi timp cu  tine - şi-n tine.

    ... Totul în jur se învârte.

    Oraşul , atât de cunoscut mie, acum, brusc, mi-a devenit străin.

    S-a terminat totul, a fost măcinat, s-a pierdut deodată cu răsunetul clopotului de amiază, a fost astupat cu nămolul altei lumi, a lumii poveştilor, iar eu am început să înţeleg că ceea ce s-a întâmplat – nu mai poate fi schimbat.

    Nimeni nu va mai aduce cele petrecute la realitate.

    Plutesc ca un pescăruş deasupra mării fără de margini, în sfera altor lumi.

    ... Străzile umede strălucesc himeric. Fiecare clădire, fiecare copac, ulicioare, unde umblau paşii mei de atâtea ori!, acuma-s străine pentru mine.

    Nu-mi găsesc drumul meu. Dar, oare care-i drumul meu?..

    Închid ochii. Văd malul umed al dimineţii. Valurile reci îmi umezesc picioarele, aud strigăt de pescăruşi, obrajii-mi spală vântul rece, călător. Stau nemişcat, iar în cap îmi stăruie aceeaşi întrebare ciudată: care-i drumul meu? – încotro s-o pornesc?.. Pe ce cărare fără de întoarcere?..

    În astfel de moment vreau să cred, că viaţa-i golul golului.

    De câte ori m-am amăgit, crezând că mi-am găsit drumul meu, numai al meu? Drept vorbind – niciodată!

    Au fost şi momente, când mă aruncam în valurile tumultuoase, neîntrebându-mă: de ce?

    Erau doar clipe de euforie, pe care eu le credeam fericire. Mă loveam de stânci. Oare poţi să rogi stâncile, să se dea deoparte din drumul meu, atunci, când ele-s fără grai? Mă răneam. Dar porneam din nou.

    Dar până când? Din clipă-n clipă, inima mi se întristează, iar curajul de a zbura se spulberă. Sentimentul neputinţei devine şi mai amar. Atunci, ca o pasăre rănită mă întorc la malul tău. Fiindcă pentru mine nu există uitare.

    De aceea sunt obligată să caut, iar căutarea e cea mai grea pedeapsă...

   Din clipă-n clipă, sufletu-mi devine şi mai apăsător. Cred că, cu timpul voi reuşi să uit visul zborului meu. Voi alina singurătatea, voi răbda totul: frigul, arşiţa, vântul, nepăsarea. Dar, cui îi mai pasă?!. Nici compasiune, nici învierea clipei trecute, cuprinse de dor, - nu mai există! Există doar inerţie.

    Cândva, eu aveam încredere în faptul că există uitare. În astfel de momente mă simţeam liberă. Dar asta a fost doar anestezia realităţii.

    Da, în astfel de stare, voi trece pe lângă oameni şi zile, ca-n somn, despre care ştiu, că doar el nu se va atinge de mine, nu-mi va face rău, şi, că trecerea lui, fermecată sau himerică, voi fi în stare să-l întrerup.

    Uneori, ca şi azi, mă trezesc din visare, ca dintr-o muşcătură puternică de şarpe. Ochii tăi albaştri, de cicoare, îmi sunt străini, părul roşcat-auriu, vocea atât de apropiată – uitate  astăzi. Ca o greutate imensă, ce, brusc, ca un tunet, spărsese echilibrul meu, pe care eu mi l-am regăsit.

    Mândrie fără sens!.. Mândria căutării trecutului…

    Cândva am recunoscut, şi astăzi recunosc, că totul este ca o rană în trupul lui Prometeu, şi, că ea nu-i atât de mare(fiindcă iubirea – înseamnă egoism), cum se consideră. Iubirea este – o rană, tainică, ciudată, chiar obişnuită, dar a cărei rădăcini mocnesc şi dulce şi amar în inimă.

    Acum totul e prea departe de mine! Cu toată mândria, pe care nu o mai pot dezrădăcina din mine. Vârfurile Caucazului nu-s pentru mine!.. Trăiesc în oraşul nostru natal, duc o viaţă obişnuită, de parcă  nici n-aş fi existat, nu mă bucur de nimic şi de nimeni, m-am afundat până peste gât în fluxul sur al oraşului. Şi, totuşi, eu încă nu am murit, nu m-am supus himerelor. Şi, brusc, durerea din mine se stinge, * parcă orchestrată de o baghetă magică. Inima îşi reglează încet pulsul. Şi de data aceasta eu rămân în viaţă. Din nou pot s-o pornesc la drum, să mă cufund până la inconştienţă în visele incolore, cărora aş dori să le dau viaţă, invocând amintirea clipelor  fericite şi uitării, şi, de s-ar putea – lumina zâmbetului tău.

    ... Copacii îşi spală ramurile în ceaţa albă, ca de lapte.

    .... Ramurile lor umede şuşotesc, îngânând un cântec bolnav, amestecându-l cu ecoul paşilor trecătorilor necunoscuţi...

    ... Aburi, ceaţă, frig. Aici era primăvară cândva, era explozie de culori albe şi verzi, era irumpere de stele albăstrii, pândind în taină de după frunziş, era o lumină îmbătătoare, muguri, treziţi la viaţă şi un zbor uşor, ca o speranţă; cerul curat, bucurie... Aici era totul... Cândva...

    Totul era o flacără vie, fierbinte, ca viaţa reavănă.

    Iar undeva, în adâncul pădurii dese, printre copacii muţi, sub pătura lăptie, pe fâşiile brumate – urme ale vetrei focului:

tăciunii arşi, cenuşa neagră şi rece... Amintiri... Amintiri roşii... Cascada ameţitoare a fericirii. – Întind spre ea, precum spre tine, mâna mea caldă. Deodată cu privirea albastră-roză a zilei, tu cuprinzi cu palmele tale şi fericirea mea – arşiţa iubirii. Într-o clipă eu am devenit o flacără veselă şi jucăuşă. – M-am dăruit clipei. În mine ardea o speranţă de aur, simţeam că mâine se va întâmpla ceva cu mine. Dar privirea ta m-a respins... Din flacăra bucuriei n-a mai rămas aproape nimic...

    ... În dimineaţa umedă de toamnă, strângând cenuşa împrăştiată de vânt, poţi să mai găseşti jar şi, dându-i viaţă prin suflarea ta, poţi s-o mai readuci la viaţă. Tăciunii înnegriţi din nou se vor scălda în îmbrăţişările flăcărilor jucăuşe, deşi aceasta vor fi doar un vis de o clipă. Fiindcă tu, ca un peregrin, obosit de drumul lung, te vei opri să-ţi tragi sufletul, vei uita de ultimul jar al focului, nu-i vei ceda din răsuflarea ta, ca ea să nu se stingă...

    Totul are un sfârşit.

    Focul s-a stins pentru totdeauna.

    Cu mantau-i sură, ceaţa cuprinde totul.

    Frigul îţi străpunge cu tăişul său dur oasele tale obosite de drum, îţi va fi rău şi frică. Vei sta o clipă, după care, luând de-a umăr mantaua gândurilor, trist, ca un pescăruş, tânjind după vara caldă, vei pleca mai departe...

                                        *  *  * 

BALADA  III

sau

Închipuirea şi iluminarea

... Domnea o dimineaţă înflorită... Pe trotuarul pieţei „Amza” ţigăncile vindeau diferite flori. Eu,parcă într-o lume ireală, mă plimbam pe bulevardul Magheru, pe urmă – pe Calea Victoriei, pe Unirii şi din nou mă întorceam în acelaşi cerc, parcă – în acelaşi joc. Peste tot – doar flori, flori, flori... „Poate că azi este ziua florilor”,- mă gândesc şi urc treptele spre terasa restaurantului „Hanul lui Manuc”. De acolo mi se arată umbrele colorate, deasupra măsuţelor rotunde, ca nişte ciupercuţe, stâlpii de lemn, încrustaţi, feţe de masă, brodate cu aţă de un roşu aprins, pasivitatea clienţilor din curtea bufetului – acolo, unde, după acele măsuţe primitoare   îşi sorb berea spumoasă, pălăvrăgind, ca-ntr-un stup de albine în luna mai. Iar eu, sub influenţa acelei anestezii, nu-mi aud propria-mi răsuflare.

    Părăsesc restaurantul. Merg mai departe. Păşesc agale pe asfaltul dur şi tăcut. Anestezia încă se mai menţine. Nu pot să înţeleg legătura ce mă ţine de acel loc, ce mă înconjoară. Îi analizez atent pe cei din jurul meu, îi aud, dar nu pot să mă implic în mişcarea lor...

.......................................................................................

    În sala de curs este frig, deşi sala este însorită.

    Toţi colegii mi-s cunoscuţi, dar totuşi, nu ştiu de ce – străini; nu mă interesează prezenţa lor. Doar o bună  colegă de a  mea, cu o floare mirositoare în păr, mi se pare reală. Simt mirosul florii, aşa cum simt durerea în gât.

    Cursul de istorie a literaturii franceze, perioada renaşterii, care tocmai ne era expus de un profesor tânăr,- părea interesant. Cursul următor eu nu îl mai puteam urmări, deşi în cursul respectiv era vorba despre Timp, despre Suflet. Ascultând cursul, era să mă rup din acel timp, să mă întorc în alt timp... Mi-au rămas în minte cuvintele interesante ale profesorului, amestecate cu ideile notate de Nik în jurnalul său din anii studenţiei: „Când omul vrea să intre în Esenţă, în acel moment el este deja cuprins de sens, trăit de Esenţă, sau, cu alte cuvinte, se poate spune că fericirea vieţii, pe care o însuşeşte, precum copacul, absoarbe lumina soarelui, fermecatul joc al Existenţei, îmbrăţişând-o, precum vântul îmbrăţişează planeta, - chiar în acel moment avem impresia, că prin gândul şi esenţa noastră veşnic se scurge Existentul; atunci îmi vine tăria să cred că aceea forţă straşnică a luminii, roşie aprinsă până la totala topire a ei în rădăcinile eului focului, adâncit în văile adâncurilor necuprinsului şi a timpului, răbufneşte eliberator, bucurându-se parcă, că în momentul reflectării veşnicului Existent participă nu doar Esenţa Existentului, dar şi esenţa lumii noastre. Prin gândul nostru şi prin cuvânt glăsuieşte Existentul, desfăşurându-se liber, ca vântul, Aici şi Acum, pe acest orizont sau pe acest canal, la care am ajuns doar cu voia noastră.

    În clipa iluminării, a iluminării roşii, când privesc cu Ochiul (şi prin Ochi) pe toţi, în acel moment sunt bucuros, observat, trăit, sau retrăit de însăşi Esenţa, care se jertfeşte, se dăruieşte ( precum lumina se dăruie copacilor, ierburilor) mişcării eliberatoare a existenţei, cuprinse de un imens extaz al fericirii, ce transformă gândul  şi chipul meu, contopindu-le într-un Întreg al aceluiaşi veşnic Codex...”

    Seminarul de  literatură şi estetică din sala Shakespeare,        

arhiplină, cu aceeaşi tablă de sticlă, prinsă cu şuruburi galbene în peretele zugrăvit în albastru-deschis, ferestrele lăcuite în alb, aceeaşi figură a profesorului Jean Constantinescu, îmbrăcat cu un costum de culoare stridentă, cu o cravată albastră, cuvintele lui vehiculate încet, fin, parcă atunci se năşteau, ieşind din gura-i mereu pregătită de răspuns, cu bărbia rotundă, şi un început de chelie, zgomotul uşii trântite în sala vecină, - toate acestea m-au trezit încet la realitate...

    Toate acestea mi s-au întipărit bine în minte, dar nu-mi amintesc, ce spunea spre final. Eu încă mai pluteam, legănată de cursul anterior despre Suflet şi Timp. Îmi aduc aminte că el spunea ceva despre metoda comparată în gramatică, după care, ducându-şi mâinile la spate, începu să se plimbe printre bănci. De undeva, cred că de la colega mea Carmen se rostogoli încet cuvântul „carnaval”. „Carnaval”, am repetat şi eu spontan. Brusc îmi veni în minte „Carnavalul din Constanţa” – denumirea unui afiş, pe care noi l-am desenat... Îmi aduc aminte de cenaclul literar, pentru care noi pregăteam acel afiş.

    Seara literară, la care a fost invitat şi Nik, dar, din anumite motive el nu a mai venit. Sala era slab iluminată, noi ne-am strâns în jurul unei mese rotunde... în seara aceea eu am băut cafea cam multă. Inima-mi începu să galopeze parcă. Un alt cenaclu – cel frecventat de multă lume, condus de un ilustru maestru – criticul literar  Lucian Popescu, pe care noi am poreclit-o „Vinerica”, îmi apăruse în toată splendoarea lui: poeţi consacraţi, tineri talentaţi, fete şi feţe frumoase, rumoarea la finalul vreunui poem şchiop, fumul gros şi albastru de ţigara Kent şi, în final – nelipsitele parodii, ce dădeau o culoare aparte serii, mai ales atunci când citea Lucian. – Ce  mai seri!..

    ....După aceea a apărut el - poezia lui, care a renăscut totul din mine. Câteva luni la rând eu respiram adevărata poezie, inconştient, aşa cum respir adierea curată a vântului de munte.

    În apropierea clădirii, unde avea loc cenaclul, se întindea strada „Trei castane”, iar mai departe – o clădire înaltă cu uşi mari de sticlă. În spatele cărora – un hol lung, nişte trepte înguste, ce duceau sus la etajul al doilea – într-o sală, unde copiii, membri cercului de sculptură învăţau să sculpteze în gips personaje din poveste...

    Oare mai există şi azi aceea sală?.. Acum mă uit, ca prin ceaţă, la profesorul, ce tot mai predă cursul acela lung şi plictisitor…Şi…

    ... Mi s-a făcut frig. Somnul neaşteptat începu să-mi dea târcoale ca un hoţ pe la sprâncene. Închid pentru o clipă ochii. Îmi apare-n faţă propria-mi bibliotecă, rafturile,  pline de cărţi, printre care – statuetele de lut... mai departe gândul îmi zbura în atelierul pictorilor, de dincolo de catedrala sfântului Iosif, curtea însorită a catedralei, în care, ici colo, stau bolovani mari de piatră albă şi statuetele de lemn. În partea dreaptă a catedralei – policlinica studenţească. Uneori, acolo pe banca aceea, de sub copacul cel cu coroană, eu l-am aşteptat pe profesor, citind vreo carte dăruită de el, bineînţeles, - carte despre viaţa şi opera sculptorilor... După aceea eu intram în fantasticul atelier, unde, din când în când, răsunau ciocanele ameţitor, după care toţi se strângeau în jurul unei mese de piatră. Jean Cristea aducea cafeaua neagră, mirositoare, Alexandru, glumind, turna în pahare cât cupele ceva din ale lui Bachus. Şi, uite aşa noi stăteam mult, discutând despre pregătirea expoziţiei internaţionale din Norvegia, spre finele anului.

    De multe ori începeam * a le povesti despre mare, despre malurile ei abrupte, despre neliniştea valurilor... mirosul brizei, scâncetul pescăruşilor... farul din zare... poveştile despre sirene... iubitele marinarilor din tavernele oraşului cotropit de melancolie... – Ah, cât de sublim răsună: „valurile mării”, „furtuna”, „corăbii”, „sirene”!..

    „Pentru mine,- spune Jean Cristea,- malul mării înseamnă malul lumii, fiindcă marea, în dimineţile liniştite, se contopeşte cu cerul, şi în acel moment * devin ceva unic, o poveste albastră-verzuie. După care, de  ici, de colea, pe orizont apar, ca nişte stele în liniştea nopţilor de ianuarie, corăbiile; vântul uşor aduce strigătul pescăruşului mai aproape de auz, trezeşe la realitate, iar tu, nevrând, mirat, fermecat de mare, exclami, ca un copil nevinovat: „MAREA!..”.

    După care eu continui cuvintele lui Jean: „Îmi aduc aminte de una din dimineţile neobişnuite de vară... S-a lăsat ceaţa de lapte, cuprinzând  totul, singurătatea transformând-o în iluzoriu... Pe o cărare abruptă am coborât de pe mal mai aproape de plajă, în  locul, poreclit de marinari „Ţara pescăruşilor”. În acel loc, vara sau toamna, în septembrie, eu mă întâlneam cu marea. Dezbrăcându-mă, eu mă aruncam în valurile ei, care mă îmbrăţişau  cu frigul lor, mă înveleau cu lichidul lor, sau, poate,- cu lichidul lumii, a lumii lichide, în care zac mustind razele soarelui şi tainica lumină a lunii, ducându-l, răscolindu-l prin toate cotloanele pământului – prin aburi -, şi-n ceruri înalte; fiindcă starea tăriei rămâne pentru mine o poveste neterminată, ca un atom, pe care fiinţa umană a început să-l dividă, căutând nemărginirea neivită încă la orizontul cunoaşterii. - M-am aruncat în mare, şi mi se părea că cineva m-a înfăşurat cu un voal de mătase, sau, poate, cu Duhul Universului...

    Totul părea nespus de liniştit, tainic. Apa mângâia trupul meu, ca un sculptor, care, dând dumnezeire, modelează lutul şi, astfel, în  această formă, eu aş putea pluti până dincolo de margini... Aş pluti, aş pluti, după care, brusc,  m-aş întoarce la mal...

....................................................................................................

    Mai târziu m-am întors în curtea, unde statuile se făleau parcă în lumina soarelui, lucind, aducându-mi aminte de ceva forme  himerice. Alături de mine mergea Nik şi Ksenea. Pe nişte trepte înguste ne-am ridicat la atelierul lui Kasian. Acolo, pe etajere,- aceleaşi obiecte, dragi nouă, care întăreau speranţa, că el (sau, poate, trecutul) nu ne-au uitat. Pe aceeaşi etajeră, unde, lângă cărţile lui Reiner Maria Rilke, Ufe Calde, Frantz Kafka, Odiseas Elitis, stăteau şi cărţile lui Nik. Aceasta ne-a impresionat adânc. Pe buzele lui Nik eu am observat o uşoară mimică de satisfacţie.

    ... Am venit aici – în acest locşor -  cu prietenii  cu speranţa ca să mă simt bine, adică – să mă eliberez de învârteala zilnică şi să mă afund, ca o nălucă, în  mrejele  plăcerii, să mă contopesc cu aroma cafelei arabice, cu glumele spirituale ale prietenilor...

X   X   X

... Privesc clădirile, ce se înalţă în jur. Privelişte pestriţă!.. Câteva din clădiri se aseamănă cu cea din Piaţa Rosetti. De aceeaşi culoare, aceleaşi balcoane sure. Mă uit mai atent şi parcă simt răceala holului mare, dau de vechiul lift din fier forjat, cu mici gemuleţe, ca nişte colivii, urc nişte trepte. Urc acolo, unde veneam de atâtea ori, dar drumul, ca şi treptele spre iad, ascund de mine taina sa. Totul este înfăşurat în întuneric,- este un drum fără cunoaştere, undeva - în adâncul memoriei. Cad... Mă rostogolesc în jos... Dar, parcă am rămas pe loc, - clădirea dispare undeva în nadir, în hău, de unde trebuie, trebuie să răsară lumina. Presimţirea coborârii orfice, sau pragul morţii, pe care am stat deja, din nou, pentru o clipă doar, au renăscut în mine.

    Văd acea clădire. La capătul acelui drum tainic (curtea interioară, privită de sus, totdeauna mă speria,- mi se părea că mă aflu pe un pod şubred) eu am întâlnit lumina blondă, sunetele ghitarei, frânte de timp, ca un zbor al pescăruşului rănit.

    Poate că trebuie să existe vreo şuviţă a uitării, o scânteie, ca o reflecţie din oglindă – poartă spre altă lume, poartă în timp...

X   X   X

    Încep să mă trezesc dintr-un somn adânc. Azi, pentru prima oară am  întâlnit florile de cais...

    De ieri m-am oprit din peregrinările prin oraş, ca într-un somn, cuprins de ceaţă. A obosit. Era foarte cald, dar, încetul cu încetul m-am obişnuit cu o astfel de vreme. Am ajutat-o pe Ksenea să aranjeze anticariatul, pereţii. – Ciudat e acest Dan!.. Are atâta energie, copilărie, dar şi destulă măiestrie. A transformat anticariatul Ksenei într-un  atelier în stilul lui Coctou...  Un cal, o oglindă, iar în oglindă, de parcă acolo s-ar fi strâns timpii tuturor acelor cărţi,- o poartă spre propriul timp. Săgeţile, ce intersectau totul, simbolizau interferenţa timpilor şi participarea lor în doar un timp, accesibil nouă, prin care se poate intra în „tunelul timpului”. Calul din desen stă, de parcă păzeşte pe cineva de dincolo de draperie, iar principalul personaj din vitrină este – Don Quijote de la Mancha. Deasupra oglinzii – o hartă veche. O lume tainică, rece, prăfuită, ademenitoare, îmbătătoare.

    „Mirosul de aici e - ca într-o biserică”,- spuse cineva, privind prin uşa deschisă.

    Pentru Ksenea – acesta-i locul de muncă! Acolo, ea se simte ca într-un sobor a lui Dumnezeu-Timpul. Pentru lumea ei nu există imposibilul. Poate că ea nu preţuieşte îndeajuns unele lucruri.

    Intrând în acest sobor, eu m-am eliberat de simţământul personajului tainic, ce până nu demult se ascundea în răceala sufletului meu.

    Aici, în anticariat  am găsit TAINA, şi aici, primăvara îmi va încălzii inima... Noaptea sufletu-mi umbla undeva. Nu ţin bine minte, dar el – sufletul -  îmbia pe cineva, după care, pe neaşteptate, se întoarsese în alt timp al dragostei neîmplinite...

    În  Bucureşti au înflorit magnoliile. Oraşul copacilor – Bucureştiul – a început să capete viaţă. Simţeam cum urcă sevele în verdele crud al teilor, salcâmilor din Parcul Cişmigiu. Mă plimb singură între Piaţa Rosetti şi Piaţa Galaţi. Vântul îmbătător al primăverii cuprinde trupul meu obosit, se joacă cu el, ca un copil cu o păpuşă de mătase.

    „Acasă, - îmi şopteşte gândul,- acasă!..”.

    Mă întorc acasă, unde găsesc ceea ce nimeni nu poate să uite.

    Vreau să mă rup (ca un meteorit, ce se desprinde din planeta sa) de toate drumurile lumeşti. Intru în cameră. Obiectele ce mă înconjoară, în acest moment au început să mă enerveze... Pregătesc cada cu apă. Apa fierbinte mă transpune în altă lume, în care mâine voi păşi* cu îndrăzneală şi curaj, înainte...

........................................................................................................................................................................................................   

INTERMEZZO

    Atunci, când Vasile Semeniuc dorea să se rupă de realitate, când clipa grea a tristeţii îi măcina gândul, când, în clipele de nesomn de el se apropia, ca o pasăre neagră, neliniştea, sau soarta rea, el implora cerul să nu se întunece. În astfel de întâmplări cerul pentru el era unicul ascunziş. Îi venea să zboare chiar dincolo – în sus!..

    „Iată – acolo-i Ursa Mare, mai încolo Andromedele, Casiopeia, ca o oglindă a frumoasei zâne, în formă de romb, iar mai încolo Steaua-Alcoor, iar mai departe..., şi gândul îi zbura în infinit, nu prin irişii curaţi ai ochilor lui, dar prin antenele nevăzute ale gândului. – Clipa de înaripare!.. Închidea ochii, strângea până la tremur, pleoapele; după o clipă le deschidea şi cu privirea-i tulbure, căuta încă necercetatele Găuri Negre, de care auzise doar, Alcoorul, Cvaţarii...

    De data aceasta Vasile se afla la hotelul „Palace”. Jurnalul, pe care el l-a obţinut de la prietena Larisei, Laura, încă înainte ca aceasta să plece peste graniţă, î-l tulbura. Ceea ce s-a întâmplat între Vasile şi Larisa, era neclar. De aceea, recitind jurnalul ei, Vasile spera să ajungă la vreun adevăr...

    Închizându-l uşor, de parcă în mână ţinea nu un jurnal de zi al fostei lui iubite, ci o clepsidră de cristal, temându-se ca nu cumva ciudatul nisip să se scurgă din ea, printr-o fisură abia văzută, care unea cele două sfere, fiindcă acesta ar însemna sfârşitul în toate şi-n tot...

    Pusese jurnalul de zi la locul lui, încălţă pantofii uşori de vară, îşi pieptănă părul creţ, ce  se lăsă ca un val blond pe umeri, îmbrăcă o scurtă albastră, ieşi, închizând uşa cu cheia.

    Apăsă pe un mic buton, liftul porni; uşile duble mişcându-se uşor, zumzăiau parcă legănat. Ieşi din lift. La intrare se salută cu portarul, predă cheia şi porni spre uşa principală...

    Afară se simţea mirosul de aer curat, automobilele circulau liniştit, lunecând uşor pe asfaltul spălat de ploaie al bulevardului. Un vânt călduţ şi răcoritor de vară mângâia alintător cu şuviţele-i nevăzute obrajii trecătorilor...

    În vitrina cinematografului „Patria” atârna un afiş mare, colorat.

    Un om slab, înalt şi roşcat,- semn al corectitudinii şi corectitudinii, cu o mapă neagră în mână privea atent la tinerii trecători, ce discutau între ei, se uita astfel, de parcă, iată-iată, din gura lui va ieşi un cuvânt, care va acoperi cuvintele fără perdea a tinerilor, ca apoi să studieze din nou trecătorii.

    „Moralist”- îi veni în minte, potrivindu-şi gulerul cămăşii, porni* spre restaurantul „Podgoria”, ca să-şi ia o gustare, ca apoi să se hotărască cum să procedeze mai bine...

    Trecând pe lângă poliţaiul, ce-şi executa obişnuitul rond, apoi pe lângă un grup de fete vesele, lui i se păru că printre ele, lângă vitrină, stă şi Laura. Deja se pregătise să strige ceva, când fata, care părea că seamănă cu Laura, se întoarse, pironind privirea asupra a ceva în necunoscut. „Se aseamănă cu Laura, amândouă îs blonde”,- gândii Vasile, trecând pe partea cealaltă a străzii, ca nu cumva să-l ispitească vreun gând iscoditor şi să se apuce a se lega de fete, ca, mai înainte „moralistul”, ce se adresă băieţilor. Grăbi paşii spre primul telefon, de după colţ, formă un număr- 0217385573.

    -Alo!..- Familia Ştefan?..

    - Da,- răsună în receptor.

    - Bună ziua. Eu sunt - Vasile Semeniuc...

    - A, Vasile?.. – Bună ziua!.. Pe Laura o cauţi? – întrebă mama Laurei.

    - Da, da, aţi ghicit, stimată doamnă...

    - Vino, te rog, - Laura!- îşi strigă fiica.

    - Laura?- întrebă Vasile.

    - Da, eu sunt.

    - Bună, Laura. – Haide, te rog, fă cum ştii, vino, să ne întâlnim, vreau să te întreb câte ceva...- Să-ţi spun...

    - ...şi eu trebuie să-ţi spun ceva...,- se auzii dincolo de fir.

    - Atunci, vino repede, - spuse cu bucurie Vasile.- Coboară treptele... Eu te aştept lângă galeria de artă „Simeza”.

    - Bine. Voi fi acolo imediat.

    - Te aştept,- spuse vesel Vasile, punând receptorul în furcă, iar în gând îi veni întrebarea:”Oare când s-a întors Larisa din străinătate?..”.

    Ieşind din cabina telefonică, Vasile porni pe uliţa lăturalnică la locul de întâlnire stabilit.

    În tot corpul lui clocotea sângele-i tânăr.

                                     

REALITTE

    De când Vasile o cunoscu pe Larisa, nu i se putea reproşa nici o deviere de la obişnuinţă: se ocupa cu ştiinţa, citea, pleca în excursii, îşi ajuta colegii-studenţi la diferite activităţi...

    Erau de toate...

    Uneori, gândurile lui curate, ca o floare de cireş, îi alintau echilibrul.

    Activitatea lui calculată de zi cu zi se deşira uneori în inima lui, ca nişte câlţi pe strânşi în fuior, iar în cap i se înfigea lumina soarelui, atât de necesară omului-student, care, la începutul drumului său în lumea largă a cunoaşterii se află la răspântie; diplomatic se opune nebuniei timpului, doar ca să avanseze pas cu pas  înainte. În astfel de momente el nu se simţea inutil, fiindcă se lupta, păşea înainte. Nu i se părea că este singur între acele generalităţi nesemnificative şi tulburi, ce, ca un cuc se zbătea să se apropie de adevărul lui.

    Simţea că ceva-i răscoleşte sensul, că un fel de spirite îl îmbărbătează, şi, că cuvintele trebuie primite în interior cu majuscule.

    Poate că o astfel de nuanţă a  caracterului o neliniştea pe doamna Klementina Şirianu – mama Larisei. Sau, poate... şi, acesta-i tot adevărul: inegalitatea socială. - Larisa – fiica unui domn de rang înalt, de pe lângă un minister, iar Vasile Semeniuc – fiul unui simplu ţăran din nordul provinciei, ne colectivizate încă, cu o frumuşică şi modestă gospodărie... Deşi, Larisa niciodată nu făcea această distincţie, probabil şi din faptul că-l iubea pe Vasile...

    „Tu te ascunzi de lume, Vasile, - îmi spunea de multe ori doamna Klementina, - îşi aminti Vasile, aşteptând-o cu nerăbdare pe Laura, ca să  afle noutăţi despre logodnica lui, pe care nu a mai văzut-o de atâta amar de vreme. ... Nici până azi nu pot să-mi explic despre ce fel de „lume” îmi vorbea doamna Klementina... Atunci eu eram sigur, că drumul, pe care am pornit, nu voi primi lovitura de după colţ, şi că trădarea îndărătnică, îngâmfarea, destrăbălarea morală şi toată dăruirea şi speranţa, cu o putere frenetică, fermecată şi în plenitudine se vor deschide altfel în sufletul meu de ţăran.   

.......................................................................................

    După ceva timp, la locul stabilit, veni şi Laura.

    Într-o clipită, Vasile sări ca un băieţandru, dar repede se stăpâni şi, ca un adevărat domn, porni la întâlnire cu Laura, pe care nu o mai văzuse de la acea seară fatală, când ea adusese notiţa de la Larisa, iar împreună cu ea – şi jurnalul ei de zi.

    Îi sărută obrajii rumeni şi parfumaţi, o salută de câteva ori, zâmbind nevinovat, Vasile întrebă grăbit:

- Ce-i nou, Laura?..

- Am primit o scrisoare  de la Larisa, - răspunse ea, lăsând să-i zburde din colţul gurii, ca o rândunică, un zâmbet.

    - Dar despre mine, ce?.., - întrebă Vasile nehotărât.

    - Mai bine să plecăm  de aici... – Aici e plin de trecători, - spuse Laura, fâstâcindu-se  copilăreşte, luându-l pe Vasile de mână.

    - Haide să intrăm în restaurant, - o invită, zâmbind, Vasile.

    Tăind bulevardul, în câteva minute ei se aflau în restaurantul „Lido”. Vasile comandă o sticlă de cabernet. N-a trecut nici un minut, şi chelnerul aduse sticla comandată şi, cu mişcări deja obişnuite, deschise sticla, turnă în pahare lichidul roşu transparent – un vin vechi şi de marcă.

    Chelnerul mânuia iute sticla, zâmbind prietenos, din când în când aruncând privirea mustrătoare ba la perechea de la masa vecină, care discuta aprins, gălăgios, ba la un tip uscăţiv, cu ochelari, care a băut în grabă o sticlă, comandând încă una. Poate că  dorea să-l enerveze pe chelner,- gesticula cu mâna în  direcţia lui, împingând cu o mişcare bruscă spre marginea mesei o sticlă goala, cât pe ce  s-o spargă.

    Chelnerul îndreptă cu grijă faţa de masă de pe masa lor, încet, ca să nu-i deranjeze, îndepărtă o fărâmitură nevăzută pe o tavă lucioasă, după care dispăru undeva pe holul lung, mobilat modest.

- Pentru noi!, - rupse tăcerea Vasile, - ciocnind paharul, - ...     pentru... „noutăţi”...

    - Pentru noi,- repetase Laura, zâmbind mecanic, - şi... pentru „noutăţi”, - adăugă blând, scoţând din poşeta neagră un plic alb.

    Punând paharul pe masă, Vasile luă cu mâna stângă plicul, pironindu-şi privirea pe plic, surprinse scrisul Larisei, atât de cunoscut lui. Deschise plicul, citi, reciti, răsfoi paginile încet, fiindcă scrisoarea număra multe pagini, dar nu găsea măcar un cuvânt despre relaţia lor.

    - „Noutate” interesantă!-â,- spuse Vasile, privind mirat la Laura, - este o scrisoare interesantă! – N-ai ce spune...

    - Broboade fierbinţi, mărunte, ca picăturile de rouă i-au năpădit tâmplele.

    Laura tăcea, fiindcă în astfel de momente cuvintele nu aveau nici o importanţă. Ea ştia asta.

    Vasile turnă vin, bău până  la fund, aprinse o ţigară, tăcea, inhalând fumul înecăcios al ţigării, fără măcar să clipească sau să tuşească, deşi nu era  un fumător înrăit. După aceea, răsfoind încă odată scrisoarea, întrebă pe Laura:

    - Dar rândurile despre mine unde-s? - „În pădure au zburat, pe o buturugă s-au aşezat”, - îşi aminti cu voce tare un fragment dintr-un cântec ucrainean vechi, după care, ştergându-şi fruntea de broboade, adăugă: „Ştii ce,  Laura, crede-mă, mai repede voi crede în vise, decât în mine...

    Scrisoarea de la Larisa era lungă, plictisitoare, iar în partea a  doua – plină de dulcegării, de dragoste faţă de prietena sa Larisa?. O numea „cea mai scumpă”, „înger”, spunându-i că ea deseori tânjeşte după ea, ca după propria-i mamă, că nu poate dormii cu nopţile, că a fost la Aarhus, bătrânul oraş, nu departe de frumoasa  capitală – Copenhaga -  a Danemarcei, că a văzut acolo multe magazine moderne, anticariate interesante, expoziţii ale artei moderne. Totuşi pe ea nu o preocupa nimic din toate astea, fiindcă tot timpul este ocupată cu învăţătura. Spunea că, la plecare s-a jurat faţă de mama sa că nu va comunica cu nimeni din foştii ei prieteni, şi, în caz că va face aşa, îşi va continua vacanţa în Danemarca, se vor adresa ambasadei Danemarcei, şi, probabil, la sfârşitul semestrului doi o să-i facă o vizită...

    „No, ca să vezi!.., - gândi Vasile, zâmbind amar spre Laura.

    A vrut să-i  spună ceva, dar să se destăinuie întru totul Laurei, nu putea. Trebuia să-şi ascundă sentimentele, ceea ce era foarte greu pentru el. Deşi, cântărea el gândurile, fiecare dintre femei*? îţi ghiceşte sentimentele mai repede, decât orişicare dintre bărbaţi. Fiindcă femeile posedă calitatea de a cunoaşte cele mai adânci  simţăminte ale omului, să le aducă în starea pe care o vor ele, să se joace cu ele, ca după aceea să le arunce la gunoi, ca o jucărie stricată, de care nu are nevoie nimeni. De aceea căută cu privirea chelnerul, ca să-şi mascheze simţămintele sale cu cuvintele ceremonioase, care, adeseori, nu i se potriveau:

    - Domnule ospătar, aduceţi, vă rog, încă un pahar de vin şi ceva de mâncare. Două porţii. Şi, pentru domnişoara – prăjitură.

    „Trebuie să am răbdare,- gândi Vasile, străduindu-se  să uite de tot ce era neplăcut, ce acum îmi stă în gând”*. Totuşi, gându-i zbura doar la ea, îi stăruia în inimă, până ce Laura nu-i întrerupse starea respectivă, întrebându-l parcă în şoaptă:

-                                              ... şi, chiar nu a amintit nimic despre viitorul vostru?..

    - Nu,- răspunse sec Vasile,- nu a scris. Nu era în stare să-mi trimită măcar o vedere, La-ri-sa mea, - spuse, silabisind, iar în gând  preamărea numele ei, drag lui, pe care-l purta cu el încă de la începutul cunoştinţei, ca şi în ultimele două luni, de la plecarea ei peste graniţă, era mândru de el, acum, - şi de jurnalul ei – singurul lucru ce mai rămase de la ea, jurnalul, pe care l-a adus această fată fermecată, Laura, ce stă cu el acum în faţa lui, sorbind vinul roşu, înşelător, ce străluceşte fermecător în pahare de cristal.

    - Nu te întrista, Vasile,- spuse Laura, apropiind scaunul mai aproape de masă, - eu cred în dragoatea voastră. Ea trebuie să renască.

    Făcu o scurtă pauză, aprinse o ţigară, adăugă:

   - Poate nu are timp să scrie mai mult, mai pe înţelesul tău...

Vasile vru să spună ceva, dar cuvintele lui au fost întrerupte de chelner, care, cu aceleaşi mişcări de maestru, aduse grătarul, salata şi pâinea. Spunându-le „poftă bună”, chelnerul se retrase discret spre masa vecină, strângând paharele goale, lăsate de clientul vorbăreţ.

    - Pentru noi, Vasile!.. Pentru noi şi pentru tot binele din lume!..,- spuse Laura, vrând să detensioneze momentul.

    - Pentru tot...,- răspunse Vasile, dând libertate zâmbetului, ce mocnea undeva în adâncul sufletului lui rănit, şi se aplecă spre umărul Laurei.

    Laura zâmbi, bău o înghiţitură de vin; ochii-i străluceau.

    Vasile puse paharul pe şerveţel, strivi mucul de ţigară în scrumieră, murdărindu-se cu scrum, luă şerveţelul, şterse unghiile, pe care obişnuia, zilnic, să le dea atenţia cuvenită.

    În celelălalt colţ al restaurantului se auzeau acordurile uşoare ale orchestrei.

    De bar se apropiară câţiva tineri, perechi, perechi, aşezându-se pe tabureţii înalţi, cu suporturi auri.

    - Nu-i cumva Jean, tipul acela din stânga?,- spuse Laura.

- Nu cred. Dar, poate,- răspunse Vasile, ridicându-se, ca să se convingă. În acel moment băieţii de la bar s-au ridicat, punând, parcă, la cale ceva, răzând, au ieşit, fără să consume ceva.

    -Tipul, care stătea la masa vecină, din stânga, goli încă câteva sticle, se mută pe alt scaun, aşezându-se cu spatele la ei.

    Orchestra cânta un vechi tango italian.

    În restaurant a început altă atmosferă. Oamenii discutau mai tare, probabil şi din cauză că registrul orchestrei s-a schimbat,- acum cântau o polcă mai antrenantă.

    Nu departe de masa noastră, unde stăteau câţiva bărbaţi de vârsta a doua, bine îmbrăcaţi, iar unul din ei, gesticulând explica celorlalţi de ce ţara N nu aderă la pactul trilateral, în domeniul apărării, precizând aritmetic numărul de avioane, necesare în luptă, în eventualitatea izbucnirii unui conflict armat în zona Z...

    Vasile nu mai aducea în discuţie subiectul Larisei, deşi inima îl durea, el se făcea că nu-i pasă, fuma ţigară după ţigară, discutând despre tot felul de nimicuri.

    În sufletul Laurei, probabil  probanbil? că exista acelaşi gând, că „timpul rezolvă totul”.

    În acel moment,  Vasile îşi aminti rândurile citite cândva: „Nimeni nu vede, cum lumea se afundă treptat în oceanul lumii, pe fundul căreia dăinuie două personaje fantastice, neînvinse, din piesa nescrisă încă a omenirii: bătrăneţea şi moartea”.

    Cuvintele „bătrăneţea” şi „moartea” îi accentuară tristeţea de pe obraz şi nu mai dispăreau, până când ei nu au ieşit din restaurant...

    Afară strălucea soarele de vară, cu obrajii portocalii...

     Parcurgând acelaşi drum, ca şi la venire, Vasile s-a înţeles cu Laura, ca, în caz că vor mai fi noutăţi despre Larisa, să-l anunţe la acelaşi telefon.

    Luându-şi rămas bun, cu zâmbet pe faţă, Laura plecă în direcţia străzii de lângă Sala Palatului.

    Indiferenţa trecătorilor, furnicarul oraşului, zgomotul maşinilor, schimbarea statică a semafoarelor – pisicile tricolore ale oraşului, asfaltul încins, uguitul porumbeilor de pe platoul Amfiteatrului,- toate acestea, ce compuneau atmosfera oraşului, colorat cu gustul dulceag al vinului, l-au trezit pe Vasile la viaţă. O  mână nevăzută, dar  decisă, îl puse, ca pe o jucărie, într-o „cutiuţă” a mişcării. Paşii lui se contopeau cu paşii trecătorilor, lin, şi, el, ca şi alţi oameni, se grăbea undeva, fiecare cu problemele, durerile, speranţele, neîmplinirile sale, cu propria-le poveste a vieţii...

                                   X   X   X

PASĂREA ROŞIE A VERII

    ... Seara se furişa la fereastră, ca o pisică sură. Umbra cireşului  de lângă  geamul  din grădină se prelingea pe perete, undeva peste mobila casei, somnoroasă, după care se oprea pe clapele vechii pianine, cuprinzând  totul, încet …

    Larisa se apropie de fereastră, privi afară.

    Afară stătea o linişte fierbinte de vară.

    În camera spaţioasă, de unde a ieşit adineauri, se purta o discuţie aprinsă, care pentru ea nu avea nici o importanţă.

    Mikola, fiul unui inginer bogat, o mai veche cunoştinţă a mamei Larisei, adus în casă, ca o „schimbare”, din acel moment, când părinţii Larisei au reuşit să-l înlăture pe Vasile, vorbea cu tonul ridicat, străduindu-se să rămână pe propria-i poziţie, cu gândul să-i domine pe toţi, dar în astfel de situaţii, cuvintele lui deveneau, invers,- fără o anume putere de convingere, pustii.

    O astfel de discuţie totdeauna lăsa un sentiment neplăcut în inimă, de parcă se lovea de ceva necurat, şi în astfel de momente se părea că trebuie neapărat să te speli pe mâini, precum Pilatul din Pont, după judecată.

    Larisa făcu un pas de la fereastră, îşi schimbă bluza de iie, se cutremură, de parcă era decembrie în casă, şi se duse în camera ei, gândindu-se cum va fi mâine, la plecare...

    Apropiidu-se de scaunul mare şi primitor, aprinse veioza, luă volumaşul neterminat al scriitorului japonez Natsume Soseki „Neliniştea inimii”. Citea, citea, iar în gând îi apărea chipul lui Vasile, după care se retrăgea, plutind dincolo de orizont. După care începea să-şi închipuie cum va fi a doua zi...

   În imagine apăreau munţii, câmpii, de lângă aeroport, care, mâine vor rămâne în urmă, iar avionul va decola, ca pasăre în sus... Prin geamul rotund, cu sticla groasă, undeva la orizont, sub aripa avionului se vor arăta clădirile înalte, câmpuri petroliere, cu sonde înalte, ascuţite, ca nişte suliţe umense, câmpii, acoperişurile de tablă ale caselor de la ţară, ale instituţiilor, ce străluceau sub razele puternice ale soarelui, care, mai apoi, se distingeau din ce în ce mai puţin, iar mai departe se întindeau limbile mari ale pădurilor verzi de brad. Avionul va descrie un cerc mare deasupra pădurii, se va ridica în sus*, pe urmă va lua curs direct spre sud, vor trece cinci ore, după care se va ridica şi mai sus, va face încă un cerc, după care, înclinându-se încet, cu aripi desfăşurate, ca de corb, se va lăsa în jos şi, în scurt timp se va afla pe aeroportul din Danemarca. Acolo, probabil, ea va fi aşteptată cu flori, ca şi vara trecută.

    În închipuirea Larisei se creionau acţiunile ei viitoare... Ea vede deja cum avionul face încă un cerc şi, brusc, merge spre aterizare. Ea se ridică încet, ca să nu se dezechilibreze, după care – se aşează la loc, legându-şi mijlocul cu centura de culoare neagră. După care, ca prin vis, aude scărţăitul frănelor, iar mai departe – sunetele tot mai clare ale pasagerilor şi obişnuita forfotă. Cu mâna stângă, protejată de o mănuşă albă, îşi ridică din coşuleţ revistele de modă şi ziarele, cumpărate de la chioşcul de pe holul aeroportului, ce până atunci stăteau necicite pe genunchi ei, le pune în buzunarul din spate a poşetei maronii, se uită încă o dată prin gemuleţul rotund la pistele lungi şi înguste, de ciment ale aeroportului, porneşte liniştită spre ieşire. Oprindu-se lângă cabină, priveşte spre pilotul-secund, care iese în întămpinare – un băiat înalt, blond, cu nasul ascuţit, zâmbitor, ce radiază în faţa ei de satisfacţia zborului reuşit, parcă vrând a spune: „Iată, doamnelor şi domnilor, am aterizat la timp. Echipajul, în special eu, merităm un sărut!..!.

    Larisa se uită la treptele scării, aduse la uşa avionului, caută din priviri, jos, faţa cunoscută a cuiva, după care, hohărâtă, păşeşte înainte spre uşă, se aruncă în primul taxi sosit în întâmpinarea pasagerilor.

    - La hotelul „Hellerup Park”,- spuse ea şoferului.

    - Şoferul tăcut se conformă, apăsă pe un buton, acceleră şi maşina o luă încet din loc. Manevrând volanul repede, el scoase maşina pe autostradă, şi, peste aproape jumătate de oră, ea deja urca cu liftul în camera de hotel.

    Vara trecută, zburând cu avionul, după aterizare i se făcu rău, de aceea acum se gândea la  primul lucru ce va face, odată ajunsă acasă, – să se întindă în pat, să servească un  suc de lămâie  şi  să  stea întinsă în pat.

     Ieşind din lift, pe lângă ea au trecut doi negri, care discutau ceva aprins, gesticulând cu degetele.

    Pregătind cada, Larisa, dezbrăcându-se, strânse părul lung şi blond într-un ghem, intră în apa fiebinte, primitoare, ca într-o poveste, spusă seara târziu de mama ei, după o zi plină de năzbâtii.

    După baie, se cuibării în patul moale, întinzând mâna după receptorul telefonului, aşezat pe noptiera de lângă pat, unde îşi aruncase poşeta sidefie.

    - Alo! Recepţia?..- Trimiteţi-mi, vă rog, în cameră cafea şi suc de lămâie şi fructe.

    În câteva minute chelneriţa într-un halat alb, cu gulerul bine apretat, cu şorţuleţul roz, mărginit cu două buzurănaşe dantelate, cu o panglică albă-n păr, zâmbitoare, salutând respectuos în engleză, trăsese lângă pat căruciorul micuţ, cu bunătăţile comandate.

    Urându-i „poftă bună”, fata ieşi pe uşă..

    După un astfel de drum lung, Larisa mânca cu poftă. Băuse şi sucul, deschise televizorul.

    Se transmitea o demonstraţie studenţească, explozii într-o piaţă publică, demonstraţii împotriva terorismului, a xenofobiei, - oamenii duceau nişte pancarte mari, scandând, până la venirea poliţiştilor călare. Dar, fiidcă ea nu stăpănea încă bine limba daneză, Larisa stinse televizorul, coborî din pat, încuiase cu cheia uşa solidă şi, lunecând cu papucii de casă pe covorul moale, se aruncă din nou în pat.

    Stinse televizorul.

    „Dimineaţă trebuie să merg la Universitate, acum trebuie să mă odihnesc”,- gândii Larisa.

    În cap încă-i mai vuiau sunetele din avion, ca un ecou răzbăteau de undeva, de dincolo de memorie, trăgând-o încet în paradisul somnului.

    Dincolo de perete, în camera vecină cineva scăpase pe jos un vas sau ceva…

    Ca să audă mai bine, scoase capul de sub cearşaf, aciui urechile. Nu mai auzi nimic. În curând totul se linişti. Doar în memorie, ca nişte pete sure, pluteau: aeroporturi, străzi, mama, tata, Laura,- doar Vasile lipsea acolo pe aeroport, fiindcă mama şi tata i-au înterzis sever, nu-i  spună nimic despre plecarea ei peste graniţă, iar el, după aceea ceartă, plecase la ţară, la părinţii lui, în nord, chiar la graniţa cu Ucraina, într-un sat de pe malul râului Tisa. Acolo era lumea lui cu pădurea verde de brad, munţii, crestele Măgurei, casele , acoperite cu şindrilă, turmele de oi, coborând dealul abrupt, clinchetul clopoţeilor... După care – apa caldă din cadă, marea, valuri, pescăruşi, bărci, marinari  veseli, fete cu rochiţe purpurii, Vasile, stând la masă cu o ţigancă, ce-i ghicea în palmă, trăgând cu sete dintr-o ţigară ieftină, şuieratul trenului, ce trecu, ca vântul pe lângă clădirile, cufundate în umbrele plopilor de la marginea drumului, pe care treceau copii, întorcându-se de undeva de departe, cu sacoşele pline de fructe, cântând un cântec, cunoscut şi de ea, de la scoală, din copilărie, care se scursese la vale deodată cu părâul, ce susura la poalele dealului, acelui sătuc mirific...

    Somnul adânc îşi făcea veşnica-i datorie pe deplin în faţa unei frumoase fete, o domina, purtând-o prin mrejele lui, într-o lume, de nimeni ştiută...

    ...Se oprise undeva pe o insulă...

    Acolo ea şi Vasile se plimbă în voie toată ziua. Ea a început chiar să scrie şi poezii, poeme. Încercase chiar să înşire nişte rânduri, pline de tâlc, de proză scurtă, gândind să scoată cândva şi o carte, pe care, mai târziu s-o citească copiilor ei... Iar redactorul unei reviste anume, zilnic îi scrie  scrisori, în care-i spune, ca ea să se grăbească a termina măcar prima parte a povestirii, şi, că lui, redactor-şef, îi face o mare cinste să colaboreze cu ea. .. Deja şi peste ocean s-a dus vestea despre inegalabilul ei talent. Primise chiar şi nişte premii. Momentan ea încă nu s-a hotărât dacă să-i trimită sau nu ultimele ei poeme, pe care le reciteşte zilnic în gând, uneori, când e singură, - cu voce tare, descoperind că are şi talent de mare artistă, încât crede că ar putea juca chiar ea rolul principal dintr-o presupusă piesă, făcută colaj din  acele poeme şi unele fragmente mai dramatice ale prozei; vede în faţa sa actorul închipuit, poartă un dialog cu el, ştie că el există, cum există – după părerea lui Vasile – şi Actorii, Vocile, Umbrele, Ecourile, despre care el visa de multe ori să scrie...

    ... Se opri  într-un timp mai apropiat, când ei amândoi stăteau la o răspântie de drumuri...

    ... Afară era o iarnă, ca de poveste...

    Păşeau pe o alee. Era multă lume. El îi  eliberă mâna fierbinte, se duse să caute un loc liber la restaurantul „Olimp”. Ea se oprise lângă oglinda de pe hol, învărtindu-se în faţa ei, îşi îndreptă şuviţele părului de aur, ce-i cădea lin pe frunte, aruncă privirea în direcţia clădirii, de unde răsunau nişte sunete cunoscute. Poate – de la grupul de băieţi, ce se chinuiau să înlăture zăpada de pe linia tramvaiului, ce în ziua respectivă, după toate probabilităţile, nu circula, iar oamenii aşteptau în zadar, scrutând depărtarea, tropăind în staţie.

   - Hai să intrăm,- auzi în spate vocea lui Vasile,- vino, am găsit o masă liberă, dar... promite-mi că n-ai să mă cerţi faţă de oameni, -bine?.. – Despre aia... vom vorbi acasă.    

    - Bine,- acceptă ea, scăpând un zâmbet  scurt, de pe buzele roşii de frig.

    Am intrat. Ne-am aşezat la masa acoperită cu o faţă de masă albă, cu marginile brodate în cruciuliţe. Nu departe de masă cânta orchestra.

    La început gălăgia din interiorul restaurantului nu ne deranja, dar pe urmă, a început să ne deranjeze, fărămiţând cursul ei în scurte fragmente. Am discutat despre lucruri mărunte, încât eu am şi uitat despre înţelegerea noastră anterioară de a nu mai răscolii trecutul, ce s-a interpus între noi, ca o adâncă râpă, în seara aceea. El nu mi-a răspuns, doar şi-a strâns degetele în pumn, încet, ca un rac cleştii săi, le-a pus  pe masă, vrând să lovească lemnul acela mut, să întrerupă totul: gălăgia, frânturile din discuţie, ce-i încordau până la durere nervii, dar se răzgândi, îi era frică, că vor face zgomot  paharele  sparte, că va veni chelnerul şi o să-l arunce afară. Iar afară s-a arătat deja gerul, pictând geamurile cu flori albe-argintii.

    „Ce s-a întâmplat?.. Totuşi, noi am trăit atâta timp împreună!..”,- gândi Vasile...

    M-a privit fix în ochi. Lacrimi amare s-au ivit în colţul ochilor, s-au rostogolit, în final, încet alunecând pe obraji, topindu-se pe buzele fiebinţi...

    A ieşit pe uliţă. Pe cer se cernea zăpada deasă şi pufoasă.

    Trecătorii arătau ca nişte păpuşi mari, încleite cu puf. Capul îi vâjâia de la muzica tare de jazz şi de  râsetele clienţilor din restaurant.

    Trecând de  câteva colţuri de stradă, mergeam – nu discutam nimic.

    Vitrinele magazinelor de-a *lungul bulevardului „Magheru” arătau comic, arătându-şi podoabele împreună cu florile de gheaţă, care pe ici pe colo, prin colţişoare, sau în locuri, unde vântul a reuşit cumva să se strecoare, - ieşeau frumuseţi fantastice.

    În vitrina galeriei de artă „Simeza”- aceeaşi poveste. Tablourile  expuse arătau, ca nişte desene rupestre, din preistorie.

    - Mergem să ne uităm?,- i-am spus.

     Am intrat în galeria de artă. El – după mine, ca o umbră, s-a strecurat înăuntru, trăgînd repede uşa după el. Vizitatorii analizau picturile, după care cineva, întorcându-se în stânga, spre standul cu pliante şi albume  de pictură, ce-şi netezea tacticos bărbuţa ascuţită, ridicând ochii peste ochelarii cu rame mari, ca să vadă cui anume să răspundă, semnând cu un stilou gros şi negru catalogul lui, intitulat „Structura geomorfică”.     

    - ... e Dan Aurel!,- exclamă cineva, după care tăcu, ca nu cumva maestrul să se supere.

    - Pictează foarte frumos...,- întări cineva spusele unei doamne  bine îmbrăcate, cu o haină lungă şi neagră, cu un fular alb, lung, înfăşurat în jurul gâtului, ce-i  scotea în evidenţă chipul frumos de femeie spirituală.

    Iar un domn, cu o servietă de piele în mână, discutând cu un prieten, aţintindu-şi privirea spre tabloul, pe rama căruia era scris: „Structurile lumii„ , ducând degetul arătător spre tâmlă, spuse: „Merită să investeşti în pictura lui! – Ai să vezi,- peste câţiva ani, o astfel de pictură va costa o avere!..

    - „Nu poţi să ştii niciodată...,- spuse celălalt domn, cu paltonul maroniu, cu glugă,- nu se ştie, dar...

     O doamnă de talie mică, cu o poşetă-plic în mână, indreptă privirea nehotărâtă  către prietena ei: „Picturile-s frumoase, dar şi banii... nu-s puţini! – Uită-te, de exemplu, aceea...”Înserare”,      costă destul de mult!

    - E...,- zise cealaltă, - e Şcoala Băimăreană!..- Clasă!..

    - Da, da, - întări spusele prietenei, şi se întoarse către grupul de studenţi, care tocmai intrau.

      Erau, cred, cei de la litere...,- mi se păru. După care am dat spre ieşire...Mă gândeam că ce bine ar fi, dacă şi noi am avea măcar o pictură a lui Dan Aurel acasă, pe un perete, din camera, cu ferestre spre grădină, unde crengile cireşilor, primăvara, parcă intrau în casă, atât de aproape erau, formănd un contrast de nebănuit. – Speram să am o astfel de pictură, dar...

    ... El mergea alături de mine, tăcut. Urmărea atent mimica feţei mele. Eu mă făceam că nu observ, după care el mi-a explicat motivul: se iuta la mine, fiindcă,  în acel moment eu îi păream o statu*etă sculptată în marmură. Nu se putea observa pe faţa mea nici o expresie. Orişice expresie se depărta de obrazul meu, precum aburii de primăvară, ce se ridică de pe florile albe de cireş.

    Mai târziu el parta?  discuţia despre pictură, analiza sugestivitatea ei.

    După care paşii noştri* au pornit pe uliţele tocite parcă numai şi numai de picioarele noastre...

    Peste câteva clipe noi am urcat cu liftul la etajul patru, de unde, pe nişte trepte lăturalnice, înguste, ne-am ridicat mai sus, la mansarda clădirii neterminate, istoria căruia o ştiam tot de la Vasile:

    - Aflând că în curând va veni  naţionalizarea clădirilor, din     1947, proprietarii blocului de cinci etaje, neterminat, de pe strada Galaţi – cei trei fraţi armeni au vândut unui medic dentist toată clădirea, iar ei au fugit peste graniţă.

                            Medicul a început să lucreze la terminarea blocului, adăugând şi câteva mansarde, camere de serviciu, magazine. Dar visul lui nu s-a realizat. În scurt timp toate clădirile au fost naţionalizate, iar medicul, de necaz, a înnebunit. De aceea, la etajul patru au rămas doar patru camere şi câteva mansarde, pe care, pentru o sumă simbolică, soţia medicului le închiria pentru studenţii din provincie. Iar stafia medicului, se spunea că mai umblă şi azi pe coridoarele înguste ale mansardei.

    ... Prin ferestruica mică a mansardei, lumina răzbătea mai slab, de aceea în cămăruţă era semiîntuneric.

   ... Discutam de toate. Despre viaţa noastră privată nu vorbeam, ocoleam discuţia, de parcă ne temeam să ne atingem, ca de nişte fulgi de nea, fiindcă, la prima atingere s-ar putea topi, sau, după un timp anume, ar putea să se spargă, ca nişte statuete de cristal.

    În curând se lăsă încet şi noaptea, în linişte, precum primele acorduri ale toamnei...

    El a  aprins  lumina...

    Veioza micuţă, cu picioruş de os, cumpărată de Vasile de la un turc, din bazarul de pe plaja din Constanţa, brusc împrăştiase întunericul, ca un uliu păsările cuibărite în cotloanele gospodăriei...

    Clipi din ochi, ca o  pisică, după care, rezemându-se cu spatele de perete, stătea nemişcat, îngândurat.

    ... Am început să-l rog, să nu se mai întristeze. Mă gândeam: lasă, totul se va aranja mai târziu, deşi părinţii mei sunt împotriva căsătoriei. Noi vom pleca undeva, în lume!..

    L-am rugat ca să mă aştepte, până când şi eu voi termina facultatea, fiindcă eu eram mai tânără – doar în anul trei de facultate -, iar el, peste un an – termină, dar...

    Vocea mea, îmi aduc aminte, ca un răsunet dintr-un clopot spart, plutea de departe parcă, deşi eram aproape de el, stăteam într-un fotoliu moale, lângă fereastra semideschisă, ţinându-mă de balustradă, de parcă mă temeam, ca nu cumva ea să-mi alunece din mână, şi, atunci eu aş fi rămas singură? în încăperea, unde toate obiectele au devenit martorul iubirii noastre, şi, acum le este ruşine de mine.

    Cuvintele lui alunecau ciudat spre memoria creierului meu, căzând apoi, ca un bulgăre de lut argilos, în locul cel mai de preţ – onoarea de fată, moştenit, poate, de la maică sa,- de aceea, încăpăţănarea lui mă rănea. Am vrut să mă ridic şi să plec, dar nu puteam, fiindcă inima îmi dicta: aşteaptă, încă nu s-a  sfârşit!..

    Afară amurgul devenea din ce în ce mai dens, acoperind  totul încet, cu o mână nevăzută.

    Şi, s-a întâmplat ceeace eu nu  doream să se întâmple, să iasă din mine...

    Brusc  m-am ridicat, de parcă cineva ar fi apăsat pe un buton nevăzut, fără să spună măcar „noapte bună”, şi am ieşit.

    Pe coridor era răcoare.

    Am coborât şi lângă teiul rămuros şi gros, ce stătea ca o statuie de piatră lângă clădirea de cărămidă  roşiatică, am aruncat o privire în urmă, am strâns pumnii şi am fugit pe uliţa pustie.

    După mine, la scurt timp, a apărut şi Vasile. Văzând că eu alerg, s-a oprit şi a început să mă privească, de parcă nu-şi dădea seama: sunt eu – sau o nălucă. Probabil el n-a reuşit să se dezmeticească, iar eu eram deja departe, şi, în scurt timp am dispărut  după curbă. Vasile striga ceva în urma mea, dar era prea târziu. Strada a fost tăiată de tramvaiul 21, după care, în urma lui au început să curgă şirul de automobile şi maşini de marfă.

    Murmurul vântului de seară cădea lin peste  teiul adormit...

    ... Scrâşnetul tramvaielor răzbătea din centrul oraşului, pierzându-se mai departe după ulicioarele întortocheate...

    „Credeam ,- îmi spunea Vasile mai târziu,- credeam, că tu te vei râzgândii în privinţa relaţiilor noastre şi te vei întoarce.”.

    Interesant, - după plecarea ta, eu stăteam lângă acel tei şi nu ştiam pe unde să pornesc: să merg, în urmă,  după tine în oraş, sau să urc din nou în cameră şi să mă arunc în pat, să mă culc, ca  a doua zi să analizez situaţia, în care mă aflam în ultimul timp, să mă gândesc, ce voi face mai departe.

    Cântărind starea sufletului meu, eu am urcat scările, m-am spălat cu apă rece, m-am schimbat, am stat câteva clipe lângă oglinda rotundă, de lângă uşă.

    Involuntar, în minte mi se perindă, ca o umbră a unei păsări în zbor, un gând, despre o credinţă veche, în care se vorbeşte despre omul, care, înainte de plecare se uită în oglindă, pe drum, este pândit de moarte.

    ... Luând chipiul din cuier, am ieşit...

    Răceala  serii îmi ciupea întărâtat obrajii şi buzele.

    Am pornit spre Casa scriitorilor. Restaurantul era plin. Cred că, înainte, a avut loc vreo conferinţă în Sala cu oglinzi...Am luat-o  încet spre Athene Palace, la restaurantul „Cina”.

    Chelneriţa, o fată tânără, cu obrăjorii rotunzi şi rumeni, ştergea o masă din colţ, se apropie de uşă, îmi răspunse la salut, arătându-şi dinţii mici, deşi şi albi, de care, cred  că se mândrea, ca şi cu piciorele-i drepte, cu coapsele plinuţe,- m-a invitat să iau loc la masa mea preferată, care, spre marele noroc al meu, în seara aceea nu era ocupată, şi, de unde se vedea toată forfota de la Sala Palatului, schimbul de gardieni, la ora exactă.- De la bucătăria restaurantului se auzea cum curge apa în chiuvete, ducându-se apoi undeva în venele oraşului, schimbul de replici între chelneri, o melodie populară, fredonată de una dintre  fete...

    - Mulţumesc, frumoaso, - i-am răspuns la invitaţia fetei de a lua loc, aşezându-mă pe scaunul tapiţat, descheindu-mă la nasturii de la gâtul cămăşii. – I-am cerut un pahar de vin roşu... 

     - Imediat ,- mi-a răspuns fata, intrând după o draperie de catifea.

    La masa vecină doi tipi discutau amical, iar mai încolo – în stânga, alţi doi clienţi schimbau replici dure, făceau în aşa fel, încât să se contrazică, ca apoi, unul dintre ei să zămbească, dând parcă acordul celuilalt, care, bucuros de succes, goli dintr-un şut paharul cu vin, lăudându-l pe celălalt, care dănea din cap, în semn de mulţumire, ca apoi, înroşindu-se la faţă de atăta vin, gesticula cu mâna stângă, dansând cu degatele în aer. I se părea, cred, că  spusele lui aveau o mare importanţă. După care ochii i se îngustau, erau gata în orice moment să verse o lacrimă de umilinţă. Observând grimasa insatisfacţiei pe chipul prietenului, lăsă privirea în jos. Tăcu. Se întristă... Îşi turnă din sticla, aproape goală, încă un pahar...

    A venit chelnerul...

    Vinul roşu juca parcă în sticlă.

    Vasile îşi turnă singur un pahar, neaşteptând gestul acesta de la chelnerul, care se pregătea de această operaţie... Bău cu sete. În vene i se tulburase sângele, încălzindu-i tâmplele. Gândurile s-au împrăştiat în toate amintirile, după care imaginea i se opri acolo, - lângă teiul acela, unde el n-a ştiut cum să reacţioneze. „Sau poate aşa şi trebuia să se întâmple, fiindcă  în ultimul timp între noi se năştea încet încet o distanţare, un interval rece, respingător, ca o iarnă friguroasă... Sau, poate, va veni şi o zi... o primăvară... Mugurii plini se vor furişa încet la fereastra casei părinteşti, iar eu, cu Larisa de mână, voi pluti* prin iarbă până la brâu, pe cărările copilăriei, îmbătaţi de fericire... Tot ce s-a întâmplat, nu poate fi uitat. Doar ea-i de vină...”  

X   X   X

    Gerul pişca de obraji.

    Oamenii zgribuliţi de frig se grăbeau, fiecare în treburile sale.

    Urcând la mansardă pe treptele înguste, - fiindcă în seara aceea liftul nu funcţiona, uitându-mă la luminile de la hotelul „Intercontinental”, de peste bulevard, hotel cunoscut în oraş ca centrul desfătărilor de toate felurile, care acum i se părea o imensă torţă pe fundalul sumbru al oraşului.

    In acel hotel Vasile nu a intrat nuiciodată, deşi, uneori, dorea să tragă cu ochiul în culisele lui, să poată face comparaţie între camera sa de la mansardă şi cu cea mai mică magazie sau o cameră, destinată oamenilor de serviciu, camerele, care se aflau chiar la etajul şaisprezece. Şi,nimeni nu ştia motivul acestor repartizări.

    Ajungând la uşa camerei sale, deschise uşa, se aşeză în scaunul  în care, acum câteva ore, stătea Larisa.

    Pe fruntea lui au apărut broboane de sudoare, iar în suflet simţi ceva amar. Îşi şterse fruntea cu batista, clipi din ochi, scrutând întunericul, care se lăsa, ca o perie neagră, peria penumbrele, învăluind oraşul obosit.

    Fără să aprindă lumina, intinse mâna după chitara cu şase corzi – cadou de la Larisa -, atinse încet strunele, căută acordurile, începu să cânte, fredonând o romanţă compusă de el, cântec, care îl însoţea mereu pretutindeni:

    Mansarda-i – visul meu aprins,

    E casa mea, castelul meu,

    Iluzia tinereţii,

    Malul abrupt,

    Păcatul frânt, ca o aripă de condor,

    Distanţa între sentimente,-

    E vinul tulbure, păcatul conceput

    În nopţi de mai – în nopţi târzii...

       - Avec plaisir!- Avec pleaisir!..

     Să-ţi aminteşti de mine

    Din când în când...

    Corăbiile să le-ntorci din drum...

    De ceara lumânărilor

    Pereţii ţes o amintire,

    De vei tânji, revino iar,

    Frumoasa mea mireasă din iubire...

    Din foşnetul de seară,

    Din ecoul scârţăitului stelar

    Să-mi împleteşti un inelar!..

    Eu am să-l port, ca amintire,

    Ca visul blond- plin de iubire...

         Refren:

    Student am fost,

    Student voi fi!

    Un vis frumos printre mansarde,

    Hoinar prin lume, cântăreţ

                         De inimi – veşnice pancarde!

Mansarda-i – visul meu aprins,

E casa mea, castelul meu,

Iluzia tinereţii,

Din casa părintească – în lume:

Cărăruia vieţii,

Urcuşul greu, plin de amintire,

Mansarda-i – veşnica iubire!..

Au revoir madam!..

Avec plaisir!

                 ..................................................................

    Noaptea  avea vise ciudate, straşnice... Parcă mergea undeva, pe un drum larg, abrupt. El – un om important în societate, a ajuns să meargă pe jos pe aceea cărăruie. Şi, brusc, în faţa lui apăru un om, îmbrăcat în negru, cu o secure mare în mâna dreaptă. Speriat, el trebuia să se întoarcă repede din drum, să fugă înapoi de unde a pornit, să se ascundă în curtea fratelui său...

..........................................................................................

    - „Vasile!.. Vasile!.. Să nu te întorci!!. Te rog, nu te întoarce!..”,- răsuna în somn vocea Larisei.

..........................................................................................

   ...Întorcându-se cu faţa spre perete, pe partea stângă, Larisa adormi din nou. Respira mai uşor. Oboseala după un drum atât de lung se făcu simţită. Întoarsă pe partea stângă, ea se afundă într-un vis uşor, liniştit...

    ... Ea se plimbă pe o insulă necunoscută, citeşte din nou poemele neterminate ale lui Vasile, iar el şi nemărginirea le ascultă, memorând cuvintele, şiruri întregi de poeme..

                                 X   X   X

REALY

      În marama transparentă a liniştii dimineţii, ce domnea deasupra satului, ca o lună mare şi întristată încă din clipa când cocoşilor dimineţii încă nu le apăreau în vis razele cu reflexii de aur ale zilei de ieri, au început să se strecoare, ca o semiumbră, viitoarele surâsuri ale soarelui cu pomeţii roz.

    Un norişor albui, ca de lapte, atârnat undeva deasupra grădinilor, stătea acolo, aşteptând parcă, ca roua să lăcrimeze în vale cu lacrimi de cristal, iar de sub petalele zgribulite ale florilor, crizantemelor de câmp, clopoţeilor şi lăcrimioarelor sălbatice, de sub firele de iarbă, ascunse de umezeală, ţesute fin de păinjeni, cu  peliculă cenuşie, să se arate temător fluturii albi, galbeni şi azurii, care, dezmorţindu-şi picioruşele plăpânde, să dea din aripi tremurânde, poposind din floare-n floare, dansând haotic.

    Prin  fereastra întredeschisă, prin perdeaua albă şi subţire, în cameră se furişa un oaspete nechemat- un ţânţar cu picioruşe lungi, ţiuind subţire, enervant, iar în urma lui – o musculiţă, ce căuta insistent o gaură în perdea, ca să poată să se strecoare în locul acela, probabil, încă necercetat, tainic, unde dormea dus Vasile Semeniuc.

    Dormea cu  mâinile împreunate la tâmpla dreaptă, capul adâncit în perna mare, albă şi pufoasă, brodată de mama sa cu cruciuliţe şi motive populare.

    Lângă pat, pe o măsuţă rotundă stătea o carte deschisă, iar lângă ea, răsfirate, - câteva reviste, ziare, scrisori, plicuri, creioane- totul împrăştiat haotic, amestecat. Uneori, tatăl lui Vasile îi atrăgea atenţia, arătând cu degetu-i  mare, noduros: „Ce-i la tine – nu-i la nimeni!- Mai multă ordine-i la mine.n grajd!..”.- Comparaţia-l înveselea pe bătrân.-„Za, ha,ha!..,- râdea bătrânul, scărpinându-se-n cap, după care, ştergându-şi fruntea asudată cu palma-i muncită, îşi punea din nou pălăria-n cap, adăuga: „Măcar să fie cu folos!.. Să iasă ceva din claia asta! – Că, vezi, la mine, doniţa-i plină, vezi?..”,- şi-i arăta bătrânul doniţa plină cu laptele proaspăt, cu spumă albă, ca neaua.

..........................................................................................

    A trecut deja mult timp de atunci. Vasile Semeniuc a crescut, a ieşit în lumea gândurilor, precum floarea intră în fermecata primăvară, neoprindu-se din drum, ca un vânt buiac: nici în faţa ierbii, nici în faţa plopului, nici în faţa pomilor din marea grădină.

    Păşea înainte, mergea undeva în necunoscut, tot timpul întrebându-se: „De unde am venit eu oare?..- Ce caut eu în această lume ciudată?..”.

    „Ai venit, fiindcă trebuia”,- îi şoptea cineva din interiorul conştiinţei.

    Poate că-i El, dar eu nu-l văd... Unde-i?.. Unde se ascunde acel El?.. De ce nu pot să-l  văd?.. Să-l iau de mână, aşa cum mama o făcea, ca să nu mă pierd în pădurea aceea, unde umblam după ciuperci?.. În doi ar fi mai uşor, nu?.. Fiindcă această lume, pe care o vedem, o simţim,- e atât de largă, de ciudată, dar, cred că dincolo de ea mai sunt atâtea lumi!..

    În urma figurii lui de om mare, cu alura de om la locul lui, stăteau unele realizări, printre care şi patru volume de poezie şi două romane, bine cotate de cercurile literare ale vremii...

    „Curios lucru, nu?..”, - dorea parcă  să-i întărească firul gândului şi ramura părului, ce se lăsa pe perete, spre fereastră deschisă. – „Ciudat, ciudat”,- repeta parcă  şi vrejul de strugure, legănându-se agăţată de stâlpul de mijloc de pe gang. În capătul lui, sub laviţa largă, meşterirtă încă de bătrănul Marco, moţăia un pisoi cu pete negre pe gât şi pe spate, trecând cu vederea insistenţa cărăbuşului, care, pentru a se căţăra pe zid, trecuse peste ceva moale şi cald, frecându-şi de antene picioruşele umede de roua, rotindu-şi căpuşorul micuţ, ca un grăunte de mei: „ah, ah, vai ce moale-i aici... Pentru a trece  iarna mai uşor, am s-o iau şi pe vecinica mea Cărăbuţa, poate chiar şi pe Marea Furnică Roşie”,- şi se târî mai departe pe zid, de acolo pe o scândură, trecând de locul preferat al Marelui Păianjen, care, tăindu-şi răsuflarea, aştepta să-i pice ceva-n păianjenişul invizibil. –„Că noaptea-i lungă,- gândea el.- Iar eu încă nu am cinat.”.

    Vara, laviţa de brad din faţa casei era cel mai bun loc pentru odihna pisicii, care, umblând hai-hui toată ziua,- pe acoperişuri, prin cămările vecinilor, prin podurile caselor. Acum stătea acolo întins, ca un leu, mângâiat de bătrânul Semeniuc, care, cu coada ochiului se iuta ba - la grămada de porumb de sub laviţă, ba la copii, care se zbenguiau în curte, ascunzându-se şi sub laviţă. Atunci el se încrunta, strigând la copii: „Nu călcaţi pe ştiuleţi,- aţi auzit, dracilor?!., iar, pentru el: „e! - ce ştiu ei ce-nseamnă foamete?..”. Şi, prin faţa ochilor îi trecu imaginea aniilor  46, când el şi ai lui era să moară de foame, dacă nu era acel săculeţ  de porumb, ascuns într-o groapă, în spatele casei...

    Mormăind ceva, bătrănul lăsă pisica pe laviţă, se aplecă după o nuia de salcie. Copiii, simţind pericolul, au întins-o la vale. Bătrănul intră în casă, se întinse în pat...

    „... O, Doamne!..Voi nu ştiţi ce a fost în 46 şi 47!.., porumbul trebuie respectat, ca pe ceva sfânt. Trebuie semănat în fiecare an, pus deoparte, de rezervă... că, cine ştie?.. Eu am văzut cum mureau copii de foame, în braţele propriului lor tată... – O, Doamne!.. De foame!..Înţelegeţi!..De foame!..”,-gândea, monologând, 

bătrănul, întrerupt apoi de  vecinului său Rahovan, care  tocmai intrase în curte, trăgând după  el  portiţa, ce scârţâia prelung.

    Amândoi continuau discuţia, ca mai apoi să iasă în curte, salutându-şi vecina Maria Botăşăna de la Osoi, care se întorcea de la izvorul  Şepusche cu  două găleţi de apă cristalină, „ca lacrima Domnului”, cum le plăcea să se laude osoienii cu apa izvorului lor, cunoscut de când se ştie...

    - Eh, ce ştiţi voi?,- spuse bătrăna, probabil că auzise vorbele celor doi.

    - Ştim şi noi, Marii, că şi noi am măncat pita ceea, ca şi tine, schimbând vorba: - ei, ei, Marie, bătrâneţea-i grea, cînd e viaţa rea...

    - Că bine zici, bine zici... Şi, cum a zis... no că uitai...Da, da, era un blestem, blestem, ce mai!..Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni pentru...

    - Da, da, Dumnezeu...,- continuă Maria, iar Michailo Rachovan îi preluă spusele:

    - ...Şi va fi aşa, cum scrie acolo...,- vru să citeze din Biblie, ca de obicei, atunci, când se ivea vreo ocazie să se afirme pe această temă, ca după aceea să-nşire adevăratele poveşti, înflorate, care , vrând-nevrând, te fermecau. Iar interlocutorul, de obicei, încerca să schimbe fluxul discuţiei, cum o făcu de data aceasta şi Maria:

    - ... Sau strâns atâţia şoareci, dracu să-i ia!.. – Nu pot scăpa de ei!..- Trebuie să aduc pisica de la Vasilina lui Semen, - să-i mai dau şi ăluia de mâncare!..

    Şi cu asta, discuţia se încheia, fiindcă Maria, luându-şi găleţile, pornea încet pe cărăruia de lângă Diordi Albiciuc, spre casă, iar Michailo Rachovan trecea în grădina fratelui său Vasile, unde, nepotul lui, meşter priceput la  de toate, şlefuia ceva cu zor la o maşinărie, pentru moara electrică, promisă încă de anul trecut vărului său Mişco.

..........................................................................................

    ... În acestă dimineaţă bătrănul Semeniuc dormea ,cufundându-se untr-un somn adânc în camera sa de lângă bucătărie, şi de acolo nu auzea sforăiturile bătrănei Mării, sunetele căreia schimbau vibraţiile aerului din cameră. Nu auzi nici zgomotul uşii, trăntite de fiul lui  mai mic – Ivan, care ieşi în curtea, cuprinsă încă de legile liniştii, nesupuse existenţei.

    ... În grajd mugi raguşit vaca, fiindcă i se trezi viţelul, tropăind cu piciore în podeaua de lemn, precum cu nişte ciubote tari.

    În coteţ se trezi cocoşul, care cu cântatul lui trezi păsările vecinului, cocoşul care îşi începu serenada cu nişte sunete temurânde, mândru, de trei ori, ca după aceea să nu se mai oprească, chemând parcă si celelalte păsări la un cor gălăgois, numai de ele înţeles.

    De sub streşină grajdului zbughi o vrabie micuţă, ca o nucă, ştergându-şi clonţişorul micuţ şi gălbui de scândura vopsită în albastru, de sub gang, după care, o stropi cu găinaţ, scuturând din codiţă, sări uşurată pe oala pusă de gazda la uscat, pe creanga părului de lângă gard. De acolo, zburlindu-se, zbură în dreptul geamului, unde o musculiţă minusculă se zbătea să intre înăuntru, o ciuguli fulgerător, după care se aşeză pe un vrej de strugure, de unde, lunecând în cădere, prinse o furnică neagră se îndrepta undeva, bâjbăind, ca o precupeaţă, ce a întărziat prin cârciumi şi, acum se întoarce, alergând prin piaţa aglomerată la taraba ei, plină de mirodenii, numai de ea cunuscute, ca să le vândă, iar, seara, după ce-şi numără creiţarii, să se întoarcă acasă devreme, ca nu cumva vreun hoţ să-i caute-n poale.Vrabia ar mai fi vrut să mai  caute şi altceva de măncare, dar graurele sur, ce ani de-arândul înnoptează în fân, în vârful şurii, acoperite cu şindrila de stejar,- acolo el îşi avea cuibuşorul lui călduţ, pe care, anul trecut, fără voia lui, îl ocupă o pereche de vrăbii zburlite. Poate că acum, văzând-o pe micuţa vrabie pe gang, graurele veni în picaj spre el, lângă vrejul de strugure, o speriase tare, încăt ea zbură pe nucul înalt, ascunzându-se în frunzişul lui des.

    Undeva departe, la orizont, se răsfrânse un ecou al unei bubuituri. În casă se auzi un zgomot, sau, poate, i se păru graurului, fiindcă el îşi luă zborul său neobişnuit spre est, unde s-au înfipt deja suliţele lucioase ale soarelui, dând viaţă orizontului. Un nor albicios, ce până mai   atunci plutea peste grădinile cătunului Fedeţul -  grădina  lui Vasile Semeniuc-, începu să se sfarme în peticele răsfirate, până când nu se depărtă, înghiţite de orizont. ..

                               

X  X  X

    ... El s-a retras  în sine, în colţişorul său al aşteptării, al unei aşteptări cuprinse de dor.

    Ea a plecat spre târgul tristeţii, spre locul tânjirii. Păşea îngândurată, în mâini ţinea o candelă, mergea în urma lui, gândind: „Iată, această-i candela mea şi – eu păşesc în urma lui, prîn târgul tristeţii, a tânjirii...”.

    Din când în când tristeţea ei era înrămată de o lumină ciudată, ce se lăsa de undeva din înălţimile plopilor de la marginea drumului.

    Absenţa lui pentru el era o durere nestinsă, pe care nimeni nu putea s-o înţeleagă. Era o suferinţă tulbure, clocotindă...

    Închiderea lui în sineşi năştea o poveste nepovestită încă despre ceeace nu este văzut de om, despre ceeace încă nu s-a desfăşurat, ca o lacrimă nenăscută încă în trupul tănăr, care încă n-a cunoscut durerea...

    „Era o zi de miere sălbatică, dulce-amăruie, ca un vin al căinţei”.

    „De ce amărui?”.

    „Amărui, fiindcă era un timp, când gândul trebuia să se restrângă, să se călească, ca fierul încins pe nicovală”.

    „Da, da, fiindcă în acel moment deasupra noastră atărna un mare clopot...”

..........................................................................................

    Bim!.. Bom!.. Bim!..,- bătu deja a treia oară clopotul bisericii, când Vasile, adâncit în somn, visă un vis ciudat, amestecat cu o voce himerică, care  se asemăna cu cea a Larisei, glasul, ce-l chema: „Vasile!.. Vasile!.. Nu te intoarce!..Te rog, nu te întoarce!..”.Chemarea se amesteca cu sunetele clopotului...

    Bim!.. Bang!.. Bim bang!.. Bim!-m-m-m....

..........................................................................................

    De când Vasile se întoarse de la Bucureşti în satul lui natal, la casa părintească, lui îi plăcea să doarmă până la răsăritul soarelui, ca în copilărie...

    „... Pentru cine bat clopotele?.. – De ce se aude clopotul?,- se întreba el, frecându-şi ochii umflaţi de somn. După care se întorcea pe partea cealaltă, dădu drumul la radioul Atlantic”, de unde răsună un cântec vechi şi cunoscut: „Drumurile...”, după care ?dictorul anunţă starea vremii: „În zilele următoare se anunţă vreme frumoasă. Temperatura apei  mării  - 18 grade, văntul dinspre sud-est...”.- „Acolo-i de mine... N-am fost demult la mare”,- murmură Vasile, după care mută programul pe o altă frecvenţă. De acolo răsună o muzică veselă. –„Ah, astăzi este duminică. Ia te uită, am şi uitat!..”. Sări din pat şi se apropie de fereastra întredeschisă. Deschizând fereastra, în cameră-i năvăli aerul curat al dimineţii. Soarele deja atârna deasupra satului, ca o stemă, de unde-şi trimitea razele printre crengile plopilor şi a arinilor.

    Tatăl lui a ieşit din grajd, ţinând în mână doniţa plină cu lapte.

    „Bei lapte?”,- întrebă bătrănul, văzând că băiatul s-a trezit deja.

    „Da, beau, numai să mă spăl”,- răspunse Vasile cu voce tare, ca să se audă, fiindcă tocmai atunci găinile ieşiau cotcodăcind din adăpost, fiecare cu cotcodăcitul ei, fugind de cocoşii ce le goneau prin curte...

    „Dacă treci pe la prietenul tău, în drum, să intri şi la magazin, să iei păine”,- îi spuse mama, ştergându-şi mâinile în ştergarul brodat.

    „Da, bani ai?”,- adăugă tata.- „Că voi, studenţii...- studenţi!..”

    „Am, am, mi-a mai rămas ceva mărunţiş încă de ieri”,- spuse Vasile, îndreptându-se spre portiţă, pe cărare, pe sub nucul bătrân, ce se aplecă, ca un semn de întrebare, de atâtea furtuni şi ierni grele, peste gardul de scândură, parcă întrebându-l: *”Încotro, Vasile?..”.

    Mai departe, cărarera ducea pe sub gardul viu de salcie, alun, vişin, cuprins de vrejuri şi buruieni.

    „...Ca într-o pădure,- gândea Vasile.- „Ce a mai crescut acest gard!.. Nu-i cine să-l cureţe. Tata-i bătrân, nu mai poate să le facă pe toate, iar eu – nici pe atât, fiindcă cartea-i pe primul loc, iar fratele Alexa vine mai rar pe acasă...- Asta e, n-ai ce face!..”.

   Pârâul îşi depăna taina, curgea încet pe Fedeţul, mângăind rădăcinile ierburilor, ce acopereau pietrele nămolite, tainic cotind printre rădăcinile arinilor, după care reapărea din nou, din dreptul casei lui Ivan Dobra, gonind în linie dreaptă până la podeţul de lemn, de lângă Pitiu Rahovan, ducându-şi trupul firav peste pragurile de uluci, uitate în apă încă din primăvară, când albia-i creştea, deseori speriind vecinii de pe malul drept, de-alungul şoselei. Atunci le apărea ca un zmeu, mai mai să-i treacă gardurile de nuile, să le inunde grădinile. Dar acum însă, pârâul se furişă în mrejele sălciilor, susurând...

    În cătunul Fedeţul era linişte.

    În curtea lui Nekolai Ruscovan răsunau căteva voci. „Poate că Nekolai hrăneşte animalele, sau, poate că a fost la profesorul Petro Ţifrac, să-i ducă cartea citită de Marius”,- gândea Vasile, când auzi: „Odo’, dute şi dă cailor de mâncare!.. Că mergem la Preţarinoc...Nu?..”;- strigă Vaseli Ţifrac, sucindu-şi mânecile cămăşii albe de in, aplecându-se la roata din faţă a căruţei, meşterind acolo ceva.

    Din grajd se auzea: „ne-ea!, ne-ea!, ia ridică-te!.., să nu răstorni găleata, că te ia dracu’!..- Ce dracu ai!?.- Ne-e-ea!.. Gloabă!..”.

    Lângă Ivan Bout l-a întălnit pe Ivan Drâmba, care la aceea oră a fost deja la vecinul  Cervonis să-şi cumpere sfertucu'. Faptul că trăsese la măsea, se vedea pe faţa lui, ce radia de bucurie, cu ochii strălucind, ca la o pisică, căreia-i aparu brusc în faţă umbra unui şoricel grăsuţ, ce se înfrupta toată iarna din slănina vecinilor, nepăzită de nimeni, iar acum ajunse să bucure stomăcelul pisoiului. Dând mâna cu Vasile, spuse cu bucurie, cu ochii umeziţi de emoţie:”ai, ai, domnişorule, te-ai întors, te-ai întors... Ce mai faci?.. Ai venit să-i vezi pe ai tăi?..Cât stai?...Bine, bine că ai venit... Să treci şi pe la noi, ai, iai, iai...”,- adăugă, frecându-şi mâinile.

    „Stau vreo două săptămâni, trei, patru”,- îi răspunse, râzând,  Vasile.

      „Puţin, puţin, domnişorule... Nici n-o să avem timp să-mburdăm  păhăruţul...”, - ce spuneţi, ha?..”,- adăugă Cervonis, bătându-l prietenos pe umăr cu  palma muncită, cu degetele noduroase.

    „Va fi timp şi pentru asta, unchiule”,- îi răspunse Vasile.

    „Dă Doamne, dă Doamne... Că cine ştie...”,- îi răspunse Cervonis, oprindu-se, lăsându-l pe Vasile să treacă pe partea cealaltă a drumului, care o luă la vale, pe lângă casa lui Iurij Grijac, unde doi băieţi băteau cu zor mingea, neluând în seamă trecătorii, pe Vasile şi încă două femei, ce au apărut, ca din senin, pe uliţă. Una dintre ele, recunoscându-l pe Vasile, salutându-l cu „bună ziua”, schimbă desaga de pe un umăr pe celălalt, se pierdu repede printre sălciile pletoase de pe marginea drumului...

    Pe drumul principal trecu repede un camion, iar după el – încă două maşini mici, claxonând de căteva ori, deşi nimeni nu se afla pe aproape.”Se duc, probabil, la Băile din Coştiui, la odihnă”,-gândi Vasile, apropiindu-se de centrul comunei. Acolo, lângă magazin, se strângeau oamenii. Se aşeză şi el la rând, fiindcă-şi aduse aminte, că mama i-a spus să facă rost de păine, că ea s-a săturat să mai stea la coadă, să vină acasă doar cu două  pâini negre, raţia pe două zile pentru patru suflete.

    „...Încă n-au adus...”,- spunea cineva din rând. 

    „De adus – vor aduce, numai nu ştiu când şi cât!,- adăugă femeia cu şorţul negru, legat neîndemânatic la brău.

    „Bărăganu-i mare!..”,- adăugă bătrânelul mic de statură, cu cămaşa tărănească, legată cu un şnur roşu la gât, deşi afară era destul de cald la ora aceea.

    Soarele începu să ardă din ce în ce mai tare, înfigându-se în asfaltul crăpat ici colo, semn că drumul era cărpit cu mulţi ani în urmă.

    De  după colţ au apărut căteva maşini, una după alta. „Poate că au deschis bariera de la Crăciuneşti, - gândi Vasile.- Până trece trenul de Bucureşti, se strâng o grămadă de maşini la barieră”.   

    Lângă bufetul de alături s-a oprit o maşină cu marfă.

    „Au adus berea”,- spunea cineva din rândul, care se mărise deja, ajungând dincolo de gard, după plopul costeliv.

    Băieţii, care până atunci stăteau rezemaţi de gard, plictisindu-se, s-au apropiat de maşină.

    „Haideţi, băieţi, daţi-mi o mână de ajutor,- i se adresă şoferul,- dau o bere”  *.Băieţii n-au mai stat pe gânduri, s-au urcat repede în maşină. Şeful bufetului, Vasica Bout Victân, un domn dintr-o bucată, vesel, ca de obicei, apăru din birou cu câteva facturi în mână, îl salută pe şofer, comandă: „băieţi, haide vere,   i*a o ladă, ia o bere!.. – să nu spargeţi cumva..., încetuc, încetuc...”.

    Rândul, la care stătea, Vasile se dublase. Oamenii se împingeau, discutau aprins. Miliţianul Potârniche apăru de după bloc, privi spre mulţimea agitată, ascultă, pe urmă se trase la umbră, scoţându-şi chipiul unsuros, se scărpină pe chelie, intră în separeul bufetului, unde-l aşteptau câteva beri reci în frapiera de alumuniu, cu gheaţa adusă din pivniţa de la Coştiui.

    Afară căldura se revărsa peste tot, încingând aerul, amestecând totul într-un amalgam fierbinte, înăbuşitor, care apăsa pieptul oamenilor, obligaţi de soartă să aştepte porţia lor de pâinea ceea de toate zilele.

    Vasile îşi scoase vestonul de culoare albă, a rămas doar într-o cămaşă cu măneci scurte.

    Şoferul Ilie, cel care a adus berea, meşterea ceva lângă maşină, ştergându-şi mâinile murdare cu o cârpă de bumbac, după care, ştergându-şi fruntea asudată, intră şi el în separeul bufetului.

    „Nu îi e frică de Dumnezeu?”,- spuse cineva din rând, când Popadiuc trecu cu carul plin de iarbă, gonind caii.

     „Păi, a fost omul să aducă iarba din ţarină!”,- spuse altcineva.

    Şi chiar azi?!.-De sfânta sărbătoare?!”,- adăugă o femeie.

    „No, da tu de ce nu *eşti astăzi la buserică, ci stai aici, în rând?!.”,- reteză scurt femeia cu baticul în picăţele.

    „De ce?,- mă întrebi...Holbează-ţi felinarele, să vezi mai bine... –De ce... Fiindcă-i musai!..-Da tu de ce stai, ca o cânepă, lângă gard?.!.-Trebuia întâi să te fi dus la biserică, pe urmă aici... Da,- e bine!?.”,- mai adăugă cineva, nu se mai înţelegea cine, fiindcă agitaţia şi căldura i-a întărâtat, de-şi pierdeau controlul asup*ra vorbelor.

   „Da să ştii că eu nu-s păcătoasă, ca tine, bine!, - am timp să mă duc şi la biserică, am..”.

    „Du-te, du-te, cine te opreşte?!.,- degeaba umbli, fiindcă eşti plină de păcate, ca  *oaia de scaieţi!..”.

    „Ia mai tacă-ţi gura, spurcato!”.

    „Da ce dracu aveţi?!.- V-a apucat strechea?!.”

    „No, no, i-a mai terminaţi odată!,- se răsti moşulică, cel cu cămaşa ţărănească, care, nu se ştie cum, acum şi-a descheiat cămaşa de la gât.

    Lângă uşa  primăriei au apărut câţiva tineri, îmbrăcaţi sumar, cu ţigări în colţul gurii, rădeau ironic de cearta oamenilor.

    Din difuzorul căminului cultural se răsfrângeau fragmentele unui cântec popular, cunoscut de mulţi roneni, care mai frecventau spectacolele organizate în cadrul festivalurilor „Cântarea României”. Festival*, la care a participat, doar o singură dată, şi Vasile, de i-au rămas întipărite în minte acele cuvinte fără sens, rostite de tovarăşul  Stan.

    „Melodia asta am mai auzit-o şi atunci, în tren, când am plecat cu Larisa la mare,- gândi îngândurat Vasile.- Trenul zbura prin câmpia nesfârşită, unde, pe ambele părţi a căii ferate, spicele de grâu, pline, se aplecau în bătaia curentului de aer, iscat de viteza trenului, de parcă îngânau o poveste tainică, străduindu-se din răsputeri să lege vreun semn, doar de ele ştiut, ca un copil în faşă, ce întinde mânuţele spre lucrurile necunoscute încă.

    „Cât vezi cu ochii – grâu, doar grâu”,- spunea atunci Larisa, ducându-şi degetele subţiri şi lungi peste cosiţele-i despletite, nedezlipindu-şi ochii de geamul cuşetei trenului.

    ... Vântul cald îi  mângâia, îi spăla ochii obosiţi. Trenul era supra-aglomerat cu turişti din toate părţile.Toţi mergeau la mare, se grăbeau să ajungă acolo cât mai repede, ca spre un miraj, ca nişte beduini spre imaginara Mekă.

   ... Într-un colţ al coridorului stăteau doi negri*, discutând ceva, scoţând nişte sunete ciudate. Două fete blonde, rezemându-se de uşa compartimentului, zâmbind, discutau, probabil că îi bărfeau pe negr*i, aruncând în direcţia lor ocheade leneşe. La una din ele, rochiţa i se ridică sus de tot, de i se vedeau chiloţeii de culoare roz. Tenul pielii lor bronzate de pe piciorele bine făcute, atrăgea atenţia băieţilor veseli, ce s-au oprit în celălalt capăt al coridorului şi cântau, acompaniaţi la chitară, un cântec cunoscut.

    „Ia priveşte, fetiţa de lângă geam nu are sutien. Pieptul plin, sânii, ca două lămâi. Ha, ha, ha!!.”,- râdea unul din ei.       

    Hai să le salutăm”,- spuse celălalt.

    „Facem pariu că mâine, la plajă, fetele-s ale mele. Pe bune!.. Facem pariu?..,- spuse chitaristul, întinzându-şi gâtul lung, ca de curcan.

    „Hai să mergem la ele!”,- spuse băiatul brunet.

   Vasile se tot uita spre orizont, delectându-se cu privelişti.

    Din când în când, în dreptul geamului se prelingeau stîlpii de telegraf. La orizont se arătau câteva  repere mici.

    „Poate că-s combinele”,- gândea Vasile, şi gândul îi zbură, ca o pasăre, într-acolo – în depărtare...

    ... El parcă aleargă pe o cărare prăfuită, după care coteşte spre lanul de grâu, înnoată între spice mari, tânguitoare, se avântă apoi spre un punct neclar... Acolo- în depărtare se vede umbra cuiva, îmbrăcat în alb... Vântul uşor alungă pentru moment arşiţa verii, îi răcoreşte fruntea-i fierbinte... Pune palma streaşină deasupra ochilor, scurtează orizontul...”Este ea, Larisa!..”, - vru să strige şi să  ţâşnească înainte, dar şi-a oprit brusc dorinţa, ca apoi să alerge, fluturând cu baticul roşu, strigând din răsputeri: „Lariso-o-o!!- Lariso-o-o!!.”. Deşi ecoul din câmpie nu se întoarsese, lui i se păru, că spre urechile lui ajunsese: ...o-o-o...

    ... Aleargă... Nevinovatele spice  cad sub povara paşilor lui... grăunţele aurii sar din spic, cad în pământul uscat, fierbinte. Şi, brusc, marea fără sfârşit a lanului de grâu parcă înghiţi silueta Larisei. Învins, Vasile se aşează în mijlocul lanului de grâu, presărat ici-colo cu mari mănunchiuri de maci, după care cade pe spate, desfăcând larg mâinile, de parcă era răstignit pe cruce. Curând Vasile adormi cu un somn adânc, intrând în el, adâncindu-se, ca într-o căpiţă de bumbac, până când totul  intră într-o linişte deplină.

    ... O visează pe Larisa... Ea – în mijlocul unui câmp, goală, se scaldă într-un lan cu grău auriu, îl cheamă şi pe el, îl imploră:

„Vasile, vino!.. Vino să asculţi glasul  pământului... Aici este atât de cald!.. Vino!.. Vino!..

    „Biletele la control, vă rog”,- *spuse controlorul, adresându-se lui Vasile.

    Derutat de o astfel de trecere bruscă de la visare la realitate, Vasile se uita la controlor drept în ochi, după care privirea lui lunecă pe uniforma de un albastru închis cu trei steluţe aurii, înfipte în  limbile gulerului curat şi apretat. La început lui i se păru că se află în faţa unui ofiţer de poliţie de rang superior, sau la parterul hotelului „Athene Palace”, cu generalul de acolo, ca apoi, scuturându-şi capul, ca de ploaie, să-şi revină la realitate. La aceasta se mai adăugă şi tonul controlorului:”... biletele dumneavoastră!..”

    „Da, da, repetă repede Vasile, ducând mâna în buzunarul de la piept al cămăşii. – „Poftiţi!..Poftiţi,- spuse, întinzându-i biletul.”. Contrololul le perforă – claţ-claţ – şi se duse mai departe, făcându-şi cu greu loc printre două dame durdulii, ce stăteau la poveşti pe holul şi aşa îngust. Se auzi:”pardon, pardon!..”.

    „Vă rog, vă rog!..”.

    Negrii, care pânâ nu demult stăteau lângă uşă, au dispărut undeva. Probabil că au coborât într-o gară oarecare. În schimb, fetele blonde au rămas tot la locul lor, de data aceasta fixându-şi  privirea undeva fără destinaţie. 

    Larisa stătea în compartiment, la locul ei, se uita prin geamul de alături la clădirile înalte, ce anunţau parcă ”iată, se apropie şi gara!”.

    ... Pe malul prietenos al micii insule, de pe malul abrupt al mării,  se înălţa un hotel mic, cochet, cu două etaje şi o terasă, cu vedere spre mare. Copacii tropicali formau o alee în forma literei L; de departe arătau ca nişte tablouri, pictate în secvenţe suprapuse, de un pictor naiv. Pe băncile înşirate de-a  *lungul aleii, seara se întâlneau perechile de îndăgostiţi sau bătrâneii, ce-şi depănau amintirile tinereţii. Mai departe, în faţa hotelului, se întindea plaja în forma frunzei de arţar, toropită de căldura soarelui de amiază, care se pierdea undeva spre sud, către stâncile mari, albe, ca de var. Când trenul coti spre dreapta, de după hotel se arătă o parte a mării liniştite, care părea că se uneşte cu cerul azuriu. Se părea că nu există diferenţe, sau distanţe. Din tren nu puteai distinge aceea linie a orizontului, ce desparte aceste două infinituri: cerul şi marea. Totuşi, probabil, exista diferenţa undeva în interior, atât în mare, cât şi în cer, în adâncimea valurilor tainice şi în fără de marginea constelaţiilor.

   ...În gara Constanţa era plin de lume. Toţi se grăbeau undeva cu  autobuze, tramvaie, taxiuri, doar să ajungă odată la destinaţie, să se odihnească, iar seara să se plimbe pe malul mării, sub cerul fermecat de apusul mirific, tulburător în acelaşi timp.

   Hotelul la care s-au oprit Vasile şi Larisa, se afla chiar pe marginea mării, cu vederea spre mare, aşa cum îşi dorea.

    Instalându-se cum trebuie, punându-şi toate obiectele aduse la locul lor, în scurt timp au coborât spre mare, nerăbdători, au şi uitat de oboseală. Afară era cald, dar apa încă i se păru rece, de aceea Larisa se abţinu de la scăldat. A început să se stropească cu apa rece, după care, strigând, se aruncă, ca o vrabie în topeala verii, în mare, apoi ieşi* brusc din valuri, se scutură de frig, râzând vesel, chicotind „br-r-r-r!!.”. În scurt timp plaja se acoperii de lume: tineri, perechi, copii.. În orizont au apărut câteva bărci de salvare, iar mai încolo s-au înşirat, ca la paradă vapoarele de marfă. Larisa, punându-şi binoclul la ochi, citi, exclamând:” ia  uite, Vasea!..- „Transilvania”, iar celălalt „Rostou”, iar mai încolo... Vasile îi luă binoclu, spuse: „stai să-l „împuşc” şi eu...”.- Larisa nu se dezlipea de binoclul, cumpărat la o tarabă în Polonia,- tot timpul îl lua cu ea, ca pe o păpuşă. Considera că prin binoclu vezi lucrurile şi lumea altfel.- Şi avea dreptate, fiindcă Vasile, privind mai cu atenţie, văzu cum un om cerea disperat ajutor, ceeace îl făcu martor la acel eveniment, iar Larisa avea ce să comenteze mai toată ziua după aceea, sunându-şi prietenele, cum ea cu Vasea al ei au anunţat salvamarul.

    Mai încolo, aproape de locul lor nişte copii - se jucau cu mingea, alergau, râdeau veseli. Mingea se opri lângă piciorele Larisei, după care se rostogoli în mare. Valul o luă şi o duse în larg, după care o aduse din nou la mal. Băieţii s-au aruncat după minge. O fetiţă cu cosiţele aurii, cu o gropiţă mică pe obrazul stâng, luă mingea în mână, o stânse la piept, iar un băieţel i-o smulse, strigând: „hai, nu sta!”. Fetiţa nu se supără, alergă după el, se împiedică în nisip, căzu, împrăştiind nisipul pe cearşaful Larisei, se scuză copilăreşte...

    „Parcă-i Maricica lui Sandu”,- zise Vasile,-luând-o de mână:”hai în apă”, după aceea ne vom usca, uite, acolo, lângă barca aceea poţi să te şi schimbi”.

     „Să nu stăm prea mult, că ne ardem”,- spuse Larisa, potrivindu-şi ochelarii de soare, cu rame aurii, cumpărate de la un grec, pe plajă.

    Uneori Larisa simţea nevoia  să-şi descarce nervii pe orşice, doar să se simtă în largul ei. Capriciile feminine nu îi lipseau. Ceeace înşelegea bine Vasile. În acele momente el se făcea că nu înţelege nimic, dar acţiona întocmai şi la timp, doar să-i satisfacă micile mofturi feminine. Iar Larisa, la rândul ei gândea de-ale ei: „Vom petrece aici vreo opt-zece zile, după care vom pleca la Bucureşti. Acum e important să mă distrez, să-i fac pe plac inimii, că prea multe lucruri mi-au împuiat capul, plus zgomotul infernal al oraşului...”.- Gândind astfel, se uita pierdută în zare, iar în minte îi stăruiau cuvintele mamei: „Te-ai legat de Vasea cu tot sufletul, umbli ca o gâscă după el, pe toate drumurile!..Proasto!.. Ţi-ai ales un ţărănoi şi nu poţi să-l mai slăbesti...Scriitor!.. Halal scriitor!.. Da, da, frumos din partea ta!.. Îl faci pe taică- tu să sufere...Unica fiică...Frumos, frumos!.. N-ai ce zice!.. Oi-ioi-ioi!..Mă duci la groapă!.. –Câţi băieţi nu sunt prin preajmă?- Spune?..Şi încă din ce familii!..Iar tu: Vasile, Vasile, şi - gata!..”.

    Ieşind din apă; Larisa călca încet pe nisipul cald, păşea drept, după care, aplecându-se încet în faţă, greutatea frumosului ei corp se mută în  picioare, unduindu-se din talie, pe care Vasile o apucă uşor cu mâna dreaptă, din spate, cu stânga îşi şterse broboadele de apă de pe frunte.

    „Stai, că mă gâdili!..”,- îi spuse ea.

    „Ştiu, ştiu. Şi ce dacă?..”, răspunse el.

    „Du-te..”,- îi spuse ea, ciupindu-l pe obraz.

    În apropierea lor- aceiaşi copii se jucau în continuare cu mingea. Unul dintre ei, închizând din mers ochii, lăsându-şi prietenii, se aruncă în valul, ce tocnai se apropiase de plajă, dând iute din picioare. După care, fetiţa cu părul bălai, îl urmă, pluti parcă, ca un peşte, uşor, dând repede din mâini, ca o pasăre din aripi. Apa-i cuprindea trupul, ce se înfigea uşor în apa transparentă, verzuie.

    „Interesant, nu?,- apa-i verzuie, iar oamenii spun „marea neagră”,- gândea Larisa, urmărind mişcările fetiţei.- „Va fi o înotătoare de clasă!”,- gândea.

    „Va fi, va fi”,- spuse şi Vasile, de parcă i-a ghicit gândurile, uitându-se la fotograful, care se străduia să prindă o secvenţă cu fetiţa.

    „Dacă nu-şi va alege o altă profesie”,- spuse Larisa. Stii tu cum sunt copii: atunci,când sunt mici- vor să devină artiste, la douăzeci – model, maşini... Copii vor una, părinţii – alta.- Ce crezi,  din mine n-ar ieşii şi altceva, decât medic?.. Dar mama tot insista: medic, medic!.. Şi iată, acum mă chinui...-Încă doi ani...”,- vorbea Larisa, inspirând adânc briza mării.

    „Dar mie nu-mi pare rău că mi-am ales meseria de pofesor. Tu ştii doar, în familia noastră a devenit ca o tradiţie să fi profesor”,- spuse Vasile, zâmbind...

......................................................................................................

    Băiatul,  văzând ce frumos înoată fata, lăsă mingea pe ceama celorlalţi, sări în apă, răsucindu-se ba pe spate, ba lateral, în toate felurile, cuprinzând apa la piept, ca pe o pernă, vrând să se afirme şi el, arătându-şi îndemânările.

    Gălăgia de pe plajă începu să se amplifice,- semn că  ora prânzului a trecut, iar lumea se înghesuia pe plajă, şi aşa supraaglomerată.

    Lângă cearşaful lor trecu cineva în goană, se auzea cum scârţâi  nisipul sub  paşi. Lariasa ridică capul, se întoarse cu spatele la Vasile, îşi desfăcu bretele sutienului şi se întinse pe burtă, lăsând spatele în bătaia razelor soarelui de amiază.

    Vasile scoase dintr-o pungă romanul început încă în tren, răsfoi câteva pagini, se opri la pagina, care la marcat mai mult, o reciti, vrând neapărat să-şi clarifice, cine a fost individul de a ştiut ascunzătoarea secretă şi, de ce personajul principal, la urma urmei, se dezice de ea..., cea, care l-a salvat la momentul potrivit...

    Săturându-se de atâtea complicaţii, de atâtea episoade neclare, Vasile închise cartea, scoase din aceeaşi pungă colorată, cu imaginea produselor  unor firme, ce vindeau diferite sortimente de lichioruri, un creion şi revista „Rebus”, apucîndu-se să completeze micile pătrăţele. La unul din ele se opri, fiindcă nu ştia răspunsul.

    „Larisa, ce poate fi?..-Ajută-mă...”

    „Ce anume?”,- întrebă parcă în şoaptă, neîntorcând capul.

    „Ascultă... Unsprezece... Pe verticală: „Una din atribuţiile comandantului de navă...,iar, pe orizontală: „Renumitul fizician danez”,- repetă încet Vasile, subliniind fiecare cuvânt.

    „Nu ştiu,- spuse Larisa. – Când voi merge în Danemarca, îţi voi trimite răspunsul”,- încercă să glumească ea.

    „Dute repede, până nu termin eu rebusul”,- spuse Vasile.

    „Mă duc, mă duc, dar acum e mai important să mă arunc în mare. E prea cald. Mă topesc... Ia hai şi încheie-mă la spate!..,-îl rugă ea.

    „Dă-mi banii,- te închei, nu-mi dai – rămâi aşa”,- glumea Vasile, încheiindu-i sutienul. Ridicându-se, s-au luat de mână şi au intrat în mare, stropindu-se încet, ca să se obişnuiască cu apa înspumată.

...................................................................................................... 

    „Cine a spus că omul face ce vrea el?.. Ia du-te şi strigă în gura mare că n-avem pâine. Una două te ridică miliţianul. Şi asta, dacă ai noroc să scapi de ei. Dar dacă te mai toarnă Zastola?.. Ha?..Atunci ce faci?..”,- discuta bătrănelul, cel cu cămaşa pestriţă şi cu straiţa cârpită cu petice de catifea, cu un vecin, care se tot fâstâcea, nu-şi găsea locul, spunând: „fetiţa mea  nu  vrea să mănânce pâine de secară. Îmi cere pâine albă. Da de unde să-i dau?.. No...- Şi ăştia nu mai vin...”.

......................................................................................................

    ... Au început să descarce pâinea, s-o împartă după o listă, slinoasă de atâtea răsfoiri...

    .... Pâinea neagră, caldă, mirosea frumos...Vasile vru să muşte din ea, dar şi-a adus aminte de vorbele profesorului de limba engleză: „nu este  frumos să mergi pe stradă mâncând. Nu este civilizat, nici sănătos.”.- Vasile ascunse cele trei pâini albe?, raţia distribuită fiecărei familii, de trei ori pe săptămână, într-o sacoşă de pânză, porni spre casă, obosit de atâta aşteptare, cuprins de furie, pe care nu ştia cum să o ascundă în interiorul sufletului său, fiindcă ştia că, orşice revoltă putea să se finalizeze chiar cu exmatricularea lui de la facultate sau poate şi mai rău...

    „O!.. Pe cine văd eu?.. – salut, Vasile, salut!.. Nici nu te arăţi la orizont!.. Am auzit că ai venit acasă... Când?.. Cât stai?..,”- îi spuse Kolea Lavriuc, întâmpinându-l cu prietenie.

   „Nu voi sta mult, Kolea. Abia am venit. Mă voi duce pe la prieteni, pe acasă, - mai scriu ceva şi – înapoi, cred...”,- îi răspunse aproape telegrafic  Vasile.

    „Bine, bine, bine că eşti şi tu acasă. Iată că vom fi din nou împreună! Poate că aşa teatrul nostru experimental „Castelul” va reînvia. Trebuie să mai vină şi prietenii de la Sighet. Vom reînvia discuţia, dialogul de anul trecut”.

    „S-a mai interesat maiorul Stan de noi?..-Cum a ieşit cercetarea de atunci?..-Te-au mai căutat?..”.

    „Nu. S-au convins că cenaclul nostru nu face politică... Şi apoi... ştii tu..., cel care arunca şopârle , a plecat la judeţ. Am auzit că l-au avansat.”.

     „Pe pielea noastră... Atunci era s-o încurcăm...”

    „Eh!..S-a uitat...”

    „Şi, în ultimul timp ce temă aţi mai abordat?”.

    „Am început cu metafizica, religia, poezia de dragoste şi natura în opera lui Eminescu”-

    „Dar teatru? „.

    „Am rămas la aceeaşi piese, experimentale. La primăvară vom participa la un concurs, la Baia Mare. Dar, acolo trebuie să mergem cu ceva scenetă din realitatea sătească, nu ... , şti tu...”.

     „Cineva a propus o interesantă temă despre religia Orientului”.

    „Cine?..Părintele Lauruc?”

    „Da, şi părinte Iacobciuc”.

    „Interesant. - Voi veni negreşit.- Dar unde va avea loc  dezbaterea?..”

    „În casa pictorului”.

    „Bine, bine. Voi veni”.

Până Vasile a ajuns acasă, ai lui deja se aflau la masă, îl aşteptau.

    Înainte de a se aşeza la masă, bătrânul Semeniuc se ridica, îşi făcea cruce, împreuna mâinile la piept şi se ruga pios „Tatăl Nostru”. Numai după aceea cu toţii serveau bucatele pregătite de  stăpâna casei.

    Familia  Semeniuc, în comparaţie cu alte familii din comună trăia mai bine. Lucrau pământul în comun, fiecare bucăţică era împărţită în parcele, aşa cum cerea tradiţia: fânaţul rămânea fânaţ, terenul arabil – pentru semănatul porumbului, grâului, culturi mixte. Fiind zona de munte, colectivizarea nu a cuprins gospodăriile, deşi, anual, trebuiau să predea statului o cotă fixă de carne şi lapte. Semănau grâu în grădină, trifoi, care era cosit mai târziu, după seceratul grâului, ce era dus la batoza satului, amplasată pe terenul de fotbal. Porumbul  era semănat înpreună cu alte culturi mixte. Iar cartofii – pe parcela de la Podâ, obţinută ca zestre de la bătrânul Romaniuc. An de an grădina cu meri, pruni, peri, corcoduşi era curăţată de bătrânul Semeniuc. Strugurii cu coaja albastră şi tare dădeau o recoltă frumuşică. Făceau vin de casă, cu care-şi serveau oaspeţii de vază, de sărbătorile de iarnă, prieteni, rude. Aşa că butoiul de două sute de litrii era pregătit în fiecare toamnă să-şi întâmpine degustătorii. Dar mai rămânea  ceva şi pentru vară, atunci când cu toată familia ieşeau la cosit, la prăşit, la secerat.”Am ieşit din iarnă, trebuie să ne întărim organismul”,- spunea bătrânul Semeniuc.Ţuica făcută de roneni era cunoscută şi-n capitală. De multe ori veneau la Rona cumpărătorii de la oraş, cumpărau câte zece-douăzeci de litrii, plăteau bine. Cu actele de proprietate a produsului se descurcau bine, plătind impozit anual. În afară de aceste produse, în pivniţa săpată pe jumătate în pământ, familia Semeniuc mai ţinea borcane cu murături, ceapă, cartofi, varză murată, castraveţi, mere, pere, chiar şi ghebe în saramură.

... După o masă copioasă, că doar – se întoarse Vasile-studentul de la oraş, după obişnuita rugăciune, toţi s-au împrăştiat, fiecare la lucrul său.

    Vasile se duse în camera lui, se aşeză la masă, începu să răsfoiască manucrisele, separând cele scrise recent de hârtiile mai vechi, cele scrise cu ani în urmă, nepublicate încă, printre care se aflau şi notiţele de la ultima şedinţă a cenaclului din casa pictorului Aurel D., notiţe, care urmau să şi le strângă într-o carte de critică literară. În comună era cunoascut fenomenul „literaţilor”, cum s-a notat într-o notă informativă la centru, adică – la judeţ. Mai ales că, în urma apariţiei într-o revistă a poeziei lui Vasile „Tu eşti cel, care nu piere?”, unii se grăbeau atunci să explice poezia politic, spunând că acel „acel”, era tocmai preşedintele ţării Ceauşescu, alţii spuneau că este vorba doar de o abstracţie, care în acei ani era la modă, ideile literare erau înveşmântate cu metafore îndrăzneţe. După apariţia acelei poezii, cineva de la şcoala centrală a şi afişat-o la gazeta de perete, până când a venit un ordin de la judeţ, ca poezia să fie ascunsă, iar Vasile era sfătuit să „judece de două ori, înainte de a scrie ceva, că astfel o încurcă”. Mulţi dintre cenaclişti o ştiau pe de rost, fiidcă era şi scurtă, uşor de memorat: „

...................................................................................................... 

    Pictorul  Ivan Kaleniuc locuia la ţară, deşi visul era de a se stabili într-un oraş mare, în care ar putea să trăiască în anturajul prietenilor, pictorilor, poeţilor, criticilor literari, artiştilor, dar visul lui nu s-a împlinit. Din  anumite motive, viaţa l-a ferecat de acest loc de munte, pitoresc, din nordul ţării, cu oameni deosebiţi. Trăia nu departe de centrul comunei, pe valea Ronişoarei. Soţia, doi copii, sora soţiei – Olea, soacra – erau persoane, care-i populau casa mare, făcută parcă pentru o familie numeroasă, cu camera de zi, două băi, hol lung, bibliotecă, diferite dependinţe. Atelierul de la etaj - singurul loc, unde Ivan se simţea ca un adevărat stăpân, unde fiecare colţişor îi era familiar, purta o taină, numai de el ştiută. Şi, aşa cum la ţară, printre  diferite straturi sociale, exista şi la Rona un grup aparte: medici, profesori, ingineri, doi preoţi, câţiva reprezentanţi ai sectelor interzise - martorii lui Iehova, baptişti, sâmbătari, penticostali, chiar şi un excentric poet din Run-vira*, doi prozatori, şi un grup de zece studenţi la diferite facultăţi din ţară, unul chiar bursant la Moscova. Erau şi un grup de intelectuali maghiari, urmaşii minerilor de la mina de sare, stabiliţi aici încă în timpul Mariei Tereza, un scriitor evreu- Tamburu Wolf. Cenaclul „Castelul” era un exemplu de muticulturalism, care însă nu era văzut bine de organele de partidul comunist, dar era tolerat. Veneau  şi scriitori din alte părţi ale judeţului. Atunci casa pictorului era arhiplină. Evenimentele erau publicate în presa română, ucraineană, maghiară,- odată vestea a ajuns chiar şi în presa diasporei ucrainene din Canada.   

    În decurs de cinci ani, la cenaclu au fost dezbătute mai multe teme, dar, după fiecare întâlnire, Vasile, bazându-se pe datele, ideile expuse de cei prezenţi, îşi forma o părere proprie despre lume, folozofie, mai apropiată caracterului şi structurii filozofice proprii, apropiată fanteziei epocii, în care se desfăşura în toată splendoarea sa şi poezia, şi pictura, şi teatrul.

    De aceea, de data aceasta, răsfoindu-şi  manuscrisele pentru seara literară ce urma, Vasile găsi notiţele de anul trecut...

...................................................................................................... 

    Atelierul pictorului. Pe pereţi – picturile pe tema „Există viaţa de după moarte?”.

    Au început să sosească învitaţii... Salutări... Discuţii... Cafele...Fum de ţigară... Lătratul câinelui... Umbre pe la ferestre...Zbârnâitul telefonului... Lătratul câinelui...Paşi la ferestre...Discuţii....Zumzetul ţânţarilor, ce-şi făceau loc prin perdeaua trasă... Vaza cu flori pe măsuţa de lângă telefon?... Privirea atentă a pisicii, ce-şi ducea viaţa ei de felnă pe taburetele de lângă uşă, ca la cel mai mic semnal acustic să-şi aciuească urechiuşele ascuţite, să sară pe podea, urmându-şi paşii pe cărările numai de ea ştiute... Sunet de mandoline, chitară, acordeon... Frânturi din cântecele vechi ucrainene, populare, clasice....Dintre membri cenaclişti, o parte bună dintre ei ştiau să cânte la diverse instrumente, astfel că la nevoie se putea înfiripa o mică orchestră sau un grup vocal, acompaniat de orchestră... Scârţâitul obişnuit al portiţei, ce dădea în grădină... Umbre pe la fereastră.... Şoapte...Priviri întrebătoare... Fluxul mai scăzut al amplitudinii discuţiei... Întreruperi, exclamate prin „pardon” sau „după cum se afirmă”, „este bine ştiut...”, „dacă-mi permiteţi...”.  Veselie... Comentarii... Dialoguri... Monologuri:

    Monologul închipuit al Medicului:

    „...Milioane de oameni îşi puneau  întrebări, ca şi astăzi,- cei ca noi, care stăm în această cameră...Da, da, în astfel de atmosferă, cine dintre noi nu-şi pune întrebarea: unde oare se află fărâma aceea de adevăr?.. Deşi azi, acel adevăr şi-a pierdut din puterea iniţială, s-a risipit precum nisipul în pustiu, precum valurile mării în oceanele lumii... Iar noi, oamenii, stăm pe această imensă mare de nisip, ca un Sfinx, căutăm interlocutorul, care, măcar o fârâmă de adevăr să ne spună: există sau nu viaţa de după moarte?

     Ecoul monologului: văd florile de ficus, de muşcată albă... Ele înfloresc, îşi dezvăluie frumuseţea sa, precum gândul omului... Da, da, ... înfloresc şi se destâinuie gândurile omului...fiinţei, care şi-a trăit o frântură din viaţă, a citit o grămadă de cărţi, manuscrise, pline de idei ciudate despre lume, viaţă, întămplări ciudate, dar unde, prea puţin se aminteşte despre viaţa de dincolo de moarte... Eu am citit undeva, că despre astfel de  gânduri se vorbea mult de-alungul secolelor, începând cu baviloneni, evrei, greci, romani si alţii. Şi că fiecare popor îşi are filozofii lui. În istoria omenirii încă nu s-a întâlnit vreo epocă, în care filozofia vieţii şi a morţii să nu fie dezbătută, uneori, îndoctrinată, dusă la absurditate sau la nihilism.

    Ah, ah, tu inimă!..inimă!.. Ciudată eşti tu, inimă!.. Prin tine curg întrebările, ca printr-un ocean, care şi-a întors apele înapoi la matcă. Ciudate întrebări!..”.

    Monologul Profesorului:

 - Vechii greci spuneau că fericirea omului se împarte în: eros – momentul cel mai frumos, fără de care nu poate să se nască filosul – momentul, când simţurile umane ajung la înţelegerea şi apropierea  chipului tău, şi , ultimul moment - agapha, când

inima omului este cuprinsă de fericirea, care stă ca o cunună de miri, deasupra erosului şi filosului.”.

    Monologul Pictorului:

    „Tema vieţii de după moarte totdeauna era dezbătută şi de cei cu o cultură mai slabă, şi de cei, precum: Socrate, Platon, Aristotel, Newton, Kopernic, Mendeleev, Vichrov, Pavlov, Einstein.”.

    Ecoul monologului Medicului:

    „De exemplu, tema despre viaţa de după moarte, după   Blaise Pascal, este veşnică. Mai spunea că indiferent faţă de această temă poate fi doar acel om, care niciodată nu se gândea la persoana sa,  despre rolul său pe pământ, despre originea universului, a luminii, despre existenţa materiei, în ambele ei ipostaze, nu-şi punea intrebarea atât de simplă, dar complexă: cine sunt eu, omul?..”.

    Ecoul dintr-o frântură a monologului Poetului:

    „Cine dintre cei conştiincioşi poate trece cu indiferenţă pe lângă astfel de întrebări importante, atunci când noi nu ştim nimic despre Taina cea mare, ne rezumăm doar la ştiinţa trecerii noastre, a sfârşitului nostru, scurt, ca un ecou al unui clopot din pustiu. Te naşti, dar vine un timp, când ne punem întrebarea: „de unde, şi, pentru ce?..”, iar, ducându-ne, alţii întreabă: „de ce?.., unde?..”.

    Monologul Pictorului 1:

    „Trebuie să ne oprim asupra acestor două întrebări ciudate, s-ar putea spune – himerice, idei despre faptul că acele cinci miliarde de inimi, care populează planeta noastră, inspiră aerul curat al vieţii, se vor culca, fiecare  la timpul său, în lutul crud, ca să putrezească, ca-n acel cântec...

    Monologul Medicului:

    „... Da, nu trebuie să fim* pasivi la astfel de faptă tristă, cum că zilnic moartea seceră de pe suprafaţa pământului peste patruzeci de suflete omeneşti, că în fiecare an pământul crud înghite aproape un milion de tone de trupuri omeneşti, ca nişte deşeuri, netrebuincioase lumii, aerului, lunii,- văzutului, ce se desprinde din şirul prealung al vieţii şi se stinge încet, precum stelele căzătoare pe urmă să se amestece cu bazele elementelor chimice, fiindcă...”.

    Monologul Inginerului:

    „... Noi suntem un drum scurt şi limitat al vieţii şi-n cazuri, când omul ajunge la adânci bătrăneţi...”.

    Monologul Pictorului 2:

    „Viaţa noastră pe pământ este limitată. Dacă din cei 70 de ani, 20  sunt – perioada primei tinereţi, rămân 47 de ani, din care 10 sunt ai anilor copilăriei, iar 10 – pentru învăţătură...Şi, din totalul acesta, rămân 27 de ani – un mic număr de zile şi nopţi, în care omul trebuie să facă multe: să-şi formeze caracterul, să-şi găsească un loc de muncă, să se căsătorească, să-şi crească copiii, să se autoperfecţioneze, să facă ceva pentru familie, pentru viitor. Dar, din păcate, în acest interval al vieţii noi şi pierdem  foarte multe clipe, fără sens ( sau, poate, cu sens,- cine poate şti?), fără discernământ, fără vrerea noastră. Şi, în final, vine ceeace nu se poate evita, deşi noi conştientizăm sensul ei, credem în existenţa ei. Viaţa fiecăruia în parte se săvârşeşte cu un fiasco: MOARTE – singura realitate, în formă de mormânt. Probabil că, de aceea, în general, oamenii ocolesc discuţia pe această temă.”.

    Monologul neexprimat al Pictorului I:

    Schiţează portretele celor prezenţi. Lângă el; pe podea stau înprăştiate coli desenate, cu schiţele cenacliştilor, care vor ajunge în arhiva cenaclului: Spunea cineva la o astfel de întrunire:   *”Numai aşa vom fi nemuritori! Cine ştie, poate vom intra în istorie cândva.”.

    Schiţa I: Masa cu vaza de  flori. Chipul încruntat al inginerului. Un ochi mai mic ca celălalt. Pictorul II – jumătate de chip. Umbra ferestrei – pe mâna-i dreaptă. Studenta cu chip de copilă. În spate – raftul cu cărţi. Siluietele cenaclistilor, desenate sub forma de lumânări...Pletele poetului se revarsă peste cana cu cafea...

    În colţul camerei, pe un taburete moale, dormea pisica neagră a casei, poreclită „Djuna”, probabil, după vizionarea filmului cu magiciana cu acelaşi nume.

    De după draperie uşii a  apărut Lucica, soţia pictorului, ţinând în mână o tavă mare, rotundă cu ceştile de cafea aburindă. O aşeză pe masă, legănându-şi uşor corpul, ieşi. Pisica ce moţăia până atunci pe scaun, sări jos şi o urmă la bucătărie. Soţia pictorului niciodată nu se amesteca în discuţiile oaspeţilor, probabil, din tactica gospodinei, fiindcă ea ştia măsura filozofiei sale a vieţii. Treburile familiei le împletea cu cele ale serviciului. Ea lucra ca secretară la o intreprindere din Sighet, aşa că ei mergeau zilnic împreună la lucru – ea – la fabrică, pictorul – la atelierul lui din centrul  oraşului, bine amplasat, la etajul trei al Muzeului etnografic, de unde se vedea toată zona veche a oraşului, malul abrupt al  râului Tisa, ce şerpuia de secole pe sub munţii, ce ascundeau  istoria seculară a regiunii.

    Aveau doi copii, care  rămâneau în grija mamei ei, iar, uneori, pe timp de iarnă, stătea la ei şi sora pictorului, Mariana, o fată frumoasă, ce deseori poza ca model pentru lucrările pe pânză. De aceea , de multe ori, la anumite expoziţii, vizitatorii îl întrebau:” Da cine-i frumoasa?- Nu ne spui şi nouă?- Noi vom tăcea, ca piarta!”. Iar pictorul adăuga, răzând: *”piatra de moară...”. Iar vecinii îi spuneau doamnei Lucica: *”Ai mare noroc cu Mariana!- Dar când se va mărita, ce vei face?”.- Am să-i înfiez pe amândoi, şi aşa avem prea multe camere”,- răspundea râzând ea, căutând să scape de insistenţa femeilor.

    Într-un singur cuvânt, se putea spune că doamna-i o diplomată perfectă. Nu ştim ce părere aveau cei prezenţi, întrucât discuţiile se încingeau şi mai tare. În cameră plutea  o atmosferă academică.

    Monologul tainic al doamnei Lucica:

    „Directorul aduce zilnic mii de scrisori. Desfaci plicurile, citeşte, răspunde ... m-am săturat deja de astfel de muncă! După ce se va face mare băiatul nostru, Marian, voi pleca în concediu...N-am fost demult la mare... Acuma trei ani, când soţul lua parte la o expoziţie colectivă „Simeza 70”, am trecut pentru 5 zile la mare., dar de atunci...Dimineaţa trebuie să mă duc la Rodica. Mi-a promis că-mi aduce stofă modernă pentru o rochie... Mă voi duce după ce voi pregăti micul dejun... Acum ei discută, discută... Dar ce folos de toate astea!..Dar treaba lor... Eu să pot să mă odihnesc...Mă duc...”

......................................................................................................

    În atelierul pictorului se discuta aprins. Sorbind coniacul „Vaslui”, adus de la Bucureşti, gustând din cafeaua adusă de doamna Lucica, toţi erau bine dispuşi, deşi tema discuşiei era tulburătoare. Amestecul de dialoguri, monologuri, gânduri neexprimate până la capăt, frânturi de impresii,- toate acestea dădeau serii un anumit farmec, neîntâlnit pe atunci în nici o instituţie universitară, întrucât ideile de acest fel erau interzise spre finele anilor şaptezeci. Existau însă grupuri de intelectuali, care duceau firul filozofiei universale mai departe, chiar şi-n aceste cotloane ale ţării, cum era satul Rona de Sus, sat ucrainean, atestat documentar din 1360, cu vechi tradiţii precreştine, cu vădite influenţe ale diferitelor popoare aşezate sau trecute pe aici  de-a lungul istoriei.

    În acel moment Ivan a preluat disuţia...

    Ivan era un om umblat. Încă în anii studenţiei, călătorea mult. Învăţa repede cursurile predate la facultate, le conspecta, construindu-şi o lume aparte, pe care a reuşit să o redea pe pânzele lui. În vacanţă se refugia în munţi. Acolo picta, cerceta natura, gândea liber. Tot timpul era însoţit de câinele său Tarco, cu care se înţelegea din priviri. Era de ajuns să-i facă un semn, câinele şi zbura la vale, să vadă dacă după cotitura dealului nu vine prietenul lui cu provizii din sat. Sau, s-a întâmplat, ca într-una din seri, ursul să-i dea tărcoale. Mamă, ce mai lătra Tarco!.. S-a auzit până şi la stâna de după deal, de-au venit ciobanii cu câinii lor, de l-au gonit pe urs dincolo de hotarul pădurii satului. Povestea aceea s-a răspândit iute, de-au venit oamenii din Lunca să-i propună un târg pictorului: să-i vândă câinele în schimbul a trei oi.- „Ce, mă fac gazdă cu trei oi?..”,- spunea pictorul, refuzând oferta luncanilor. ... şi petrecea verile prin munţi, desena orizonturile aprinse ale dimineţii, apusuri de soare, stâncile  imense de pe malul Tisei, turmele de oi păscând prin văile mirifice,  pe sub brazii falnici, ce fremătau în taină poezia verde a pădurilor, cosaşii din dealul Voloseanca, sau – Obcina, Măgura Piştoua. Pe unde trecea, oamenii spuneau: ”Uite, a trecut pictorul!..”.- Îi plăcea să stea de vorbă cu cosaşii, desluşindu-le lumea lor spirituală, caracterele lor călite de munţi. Portretele lor erau marcate de viaţa aspră a ţăranului de la munte. Compoziţiile lui erau simple, dar grăitoare. Ele emanau  o lumina ineterioară, fără poze şi mândrie. Picta. Picta. Dar a sosit şi ziua, când în interiorul lui, brusc, s-a schimbat totul cu o sută optzeci de grade... A început să picteze într-un stil cu totul deosebit, simbolic, himeric, prinzând parcă pe pânză poveştile şi legendele precreştine ale huţulilor...

    Monologul Prozatorului:

    „Oamenii ocolesc discuţiile pe tema morţii, despre marea ei putere, înrădăcinată în trupul nostru încă din copilărie,(de la naştere - chiar prietene) moartea, ce-i stăpână în aceasta lume. Restul părerilor – este utopie, autoamăgire, doar ca să ne ascundem lacrimile neputinţei.

    Ar fi fost fantastic, dacă omul ar putea afla mai mult despre ea, să poată să  o şteargă din minte măcar, ca pe un geam, pe care-l ştergi cu buretele, pentru a vedea soarele răsărind mai aproape.

    Dar... Dar, după umerii noştrii se înalţă o imensă stâncă, care   azi sau mâine, fără doar şi poate ne va zdrobi, ca pe o biată furnică, ne va omorâ trupul, format din miliarde de ţesuturi vii – paznicii fideli ai trupului, care se luptă împotriva siluirii, deşi, la urma urmei, tot ce-n rădăcina existenţei clocoteşte, se opreşte brusc: gândul, voinţa, simţirea, imaginaţia – totul se stinge!

     Nu luăm cu noi nimic; aşa cum am venit, aşa şi plecăm: cu strigăt în necunoscut, cu strigătul de disperare. Te naşti strigând, mori - tot strigând. Şi tot cu ochii deschişi: – la naştere – spre răsărit, la moarte – spre apus. În scurta noastră viaţă suntem martorii diferitelor evenimente ale istoriei; suntem jertfele războaielor, revoluţiilor, cutremurelor, potopurilor, inundaţiilor, furtunilor; a fi fericit până la nebunie, să înnebuneşti din cauza  fericitelor zile ale  primăverii, să stai încordat, privind în adâncul tainei nopţii, păşind undeva în necunoscut  sau aşteptând salvarea în mijlocul mării înspumate, sau să trăieşti clipele de spaimă în faţa haitei umane cu arme automate, îndreptate spre tine, după care să-ţi vină salvatorul, iar tu să triumfezi...

    Este o copilărie, este hilar să gândesti că omul ar fi în stare să înlăture, sau să ocolească moartea.

    A o înlătura – da, se poate, dar pentru un timp foarte scurt. – Până una, alta!..”

    Monologul lui Vasile (parţial, fiindcă încă de la intrare în casa pictorului, cineva tot îi stăruia în minte: vorbea în locul lui, îi ghicea gândurile, îi schimba fluxul gândirii,- se mai auzea un fragment dintr-o sonată de Bach):

    „... Fiindcă noi ne aflăm încă în moarte, iar moartea se află în noi, aşa cum viaţa se află în lumină, iar lumina în viaţă, precum pasărea, ce se înalţă în zbor, spre nesfârşit, se află în aerul, pe care-l respiră, pentru a fi în viaţă...

    Ne aţintim privirea spre nemărginire*, ne mirăm, ne bucurăm, precum  unei zile?, ca unei nopţi înstelate!.. De aceea ne punem întrebarea, cercetăm, de unde şi cum au apărut miliardele de stele, galaxiile, de ce totul este aşa?..

    Dacă, la întrebarea „Cine a creat natura?”, răspunzi: „Ea s-a format singură”, atunci se naşte întrebarea: „Dacă naturii îi sunt atribuite calităţile de autocreaţie, atunci ea cum a putut să se autocreeze? Şi, dacă ea n-a existat, atunci cum ea a putut să se autocreeze? Şi, dacă ea a existat până la crearea sa, atunci pentru ce trebuia ca să fie creată? Poate că de aceea, geniualul Goete spunea? „Vrei să vezi Nevăzutul, studiază văzutul.”

......................................................................................................

    Ca să intre în discuţie, profesorul de fizică şi chimie, familiarizat cu dezbaterile ştiinţifice, era în stare, cum se spune- să ridice făclia cunoştinţelor tot mai sus, să intre pe o nişă a discuţiei, academic, aşa,  încât discuţia lui i-a captat pe toţi. Vorbea încet, sacadat, dând exemple clare, formule chimice, corelate cu celelalte materii din univers,- o adevărată dezbatere ştiinţifică... 

     ... De după aceaşi perdea a apărut din nou doamna Lucica, aducând o gustare caldă. A ieşit repejor, a mai adus încă două sticle de vin, spunând: „Pentru voi toţi, oameni buni, pentru sănătate.”

    „Şi pentru sănătatea dumnevoastră, doamnă!”,- spuse doctorul, închinând paharul.

    Ivan  turnă şi pentru doamna. Atunci toţi s-au ridicat în picioare, au început toasturile, fiecare în felul său, astfel că atmosfera s-a transformat într-un dialog festiv, monologurile, cred că s-au spulberat undeva în neant, în conştiinţa fiecăruia. Astfel că, de la irealitatea cenaclului, s-a ajuns pe celălalt tărâm – cotidian, pentru moment...

    După o astfel de masă gustoasă şi după câteva pahare de vin de clasă, atmosfera chiar că era de sărbătoare, iar profesorul de fizică nu putea să se împace cu gândul, că în astfel de atmosferă, tonul lui academic se va transforma într-o simplă lecţie, o expunere în faţa studenţilor? vreunui liceu de provincie. Când vocile s-au mai liniştit, el a anunţat continuarea discuţie lui, ridicându-se gesticulând, de parcă vroia să spună: „Deci, dommnilor, permiteţi-mi, daţi-mi voie..., aşa cum este bine cunoscut faptul că... „, după care, încruntându-se, îşi trecu mâna dreaptă prin păru-i negru şi des, ducea discuţia înainte, ca un calculator.

    Cei din jurul lui, trăgând cu sete din ţigară, gândeau: „Da, da, este la înălţime... Ştiinţa – nu-i diletantism...Profesorul este şi un bun cunoascător al filozofiei.”

    Discursul profesorului se opri asupra unui citat din Pascal, pe care-l scoase din mama? lui de profesor, plină de notiţe: „Întreagă această lume vizibilă nu-i decât un punct imperceptibil în sânul vast al naturii. Nici o idee ne se apropie de ea. În zadar umflăm concepţiile noastre dincolo de spaţiile imaginabile; noi nu dăm naştere decât la atomi în comparaţie cu realitatea lucrurilor. Este o sferă al cărui centru e pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri. În fine este cel mai mare caracter sensibil al atotputerniciei lui Dumnezeu faptul că imaginaţia noastră se pierde în acest gând.”

    Ceasul mare de pe perete, înrămat cu două tablouri ale pictorului: un pesaj de pe dealul Osoi, iar celălalt – o biserică veche, sub formă de piramidă,- bătu ora unu noaptea. Cei prezenţi nici nu se gândeau că aşa de repede a trecut timpul, iar finalul discursului îi învălmăşi şi mai tare. În încăpere se aşternu o linişte de o clipă, căci afară se auzi un sunet ciudat, un strigăt de pasăre de noapte. Se auzea lătratul câinilor din sat. Întunericul de afară domnea peste dealurile, care, ziua, din balconul casei, se arătau, ca nişte dinozauri adormiţi, pe spinările cărora creşteau livezile de meri, pruni, iar mai încolo – alunişuri şi tufe, ce ascundeau cărările, vara bătucite de copii, ce umbau în pădurea apropiată după ciuperci, zmeură şi mure.

    Pisica gazdei se trezi din moţăială, aciui urechiuşele, sări de pe divan pe dulap, de acolo pe bibliotecă, simţind pericolul: căţelul  casei, ce dormea separat de câinele de pază din curte, întredeschise uşa, simţind mirosul de carne de pe masă, observând că pe farfuriile de pe masa de alături se lăfăie oşcioarele de pui de găină, resturile de cozonac, colţuri de pâine. „Ah, ce-aş mai ronţăi!, - gândea câinele, salivând, lingându-şi boticul. – Întâi trebuie să ajung la domnul acela gras, cu chelie, cu cămaşa pătată de sos, cel cu ochelari, mr-r-r, de acolo pe lângă doamna cu fusta scurtă şi – haţ!..- Nimeni nici n-ar observa!.. Că lor şi aşa nu le trebuie alea... Că am mai mâncat eu de astea!..şi apoi – haţ!.. şi totu-i al meu... - Mr-r-r...”,- dădea din codiţă, împleticindu-se pe sub masă, era atent, ca nu cumva cineva de la masă să-l calce pe lăbuţa-i pufoasă. Că  de aici i se  trăgea şi numele de Pufi.

..........................................................................................

„... stelele, - îşi continua discursul profesorul de fizică, răsfoindu-şi jurnalul.-  Închipuiţi-vă,-  accentuând pe uiţi-vă aşa de tare, că Pufi, aciuindu-şi urechile, îşi schimbă planul de atac...

    Ridurile groase de pe fruntea profesorului  au căpătat forme ciudate, la început s-au alcătuit în formă de semicerc, după care, treptat, treptat, - în forma valurilor unduitoare...

    „...Steaua Betelhauz,- spuse profesorul, potrivindu-şi ochelarii cu ramele groase de ebonită,- steaua are peste 260 de milioane de mile în diametru, adică - este de trei ori mai mare decât distanţa între planeta Pământ şi Soare.

    Iar dacă  pentru momentul actual, pentru fiecare viaţă a planetei este pregătită o cantitate fixă de explozibil, de ce n-ar fi potrivit să se împartă pentru fiecare locuitor şi un număr de stele din Andromeda noastră? Pentru fiecare om,- aici profesorul se concentră mai mult,- revine, aproape 40-50 de stele mari. - O cifră frumoasă, nu?..”

    Mai mult de 1000 de tone de explozibil”,- încercă să-l ajute pictorul 2.

„Sărmanul om”,- completă profesorul de istorie.

„Drept îi!.. Tot ce se întâmplă pe lume, tot pe capul omului cade,- spuse Oksana, studentă la filozofie, care, până în acel moment tăcea, ascultând cu atenţie prelegerile celorlalţi. Aici se simţea ca la cursurile de filozofie de la Universitatea din Bucureşti, unde profesor de istorie a filozofiei era o somitate în materie la aceea vreme- cunoscutul folozof Constantinescu Virgil.- Aveţi o ipoteză interesantă asupra lumii, sinceră să fiu, este captivantă”,- continua Oksana.

    „Nu-s ale mele, dragă Oksana.- Sunt cercetările ştiinţei, a tehnicii”,- răspunse profesorul, zâmbind, aprinzându-şi ţigara.

    „Înţeleg, înţeleg,- răspunse Oksana. – Totul, ce se vorbeşte aici, nu este altceva, decât rezumate ale ştiinţei secolului XX. Dar, interesantă este metoda de expunere a dvs.,- adăugă ea, lăsând să se nască pe buzele-i subţiri un surâs atrăgător.

    „Şi, gândiţi-vă!,- continua exaltat profesorul, tuşind adânc,- până astăzi sunt fotografiate peste un milion de galaxii, aceste lumini aşa de exact aranjate pe cer. Universul este un model de exactitate, de ordine şi armonie. Fiecare stea are locul ei bine definit, nestrămutat.

    Medicul:
    „De exemplu, în constelaţia  Ursa  există pleiade de stele. Ele se  calculează cu exactitate, deşi se află la mare distanţă una de cealaltă”.

    Pictorul 1:

    „...Sau constelaţia Orion... Ea este formată din două stele mari şi un număr mare de stele mici, concentrate în aşa numitul brâu Orion, care este aşezat cu mare exactitate, în acelaşi fel – şi cu celelalte pleade de stele.”

    Profesor:

    „... Există o stea, numită Arctur, mai mare de 1000 de ori decât Soarele. Ea se mişcă între  150 - 240 mile pe secundă, iar Soarele se mişcă  cu 10 mile pe secundă, deşi nouă ni se pare  că stelele stau în loc, nu se mişcă.”
......................................................................................................    

    Cum se şi întâmplă, în fiecare casă – alt obicei, alte discuţii. Uneori nimeni nu ştie ce se ascunde în spatele uşii de intrare, ce gândeşte omul odată aşezat în acel castel intim, care, în funcţie de inteligenţa stăpânului, îşi crează o lume a sa, uneori greu de înţeles. Casa lui Ivan Caleniuc făcea excepţie. Toţi din comună îl respectau, deşi nu înţelegeau ce reprezintă picturile lui ciudate. Odată, la o întrunire de partid un tovarăş de la centru îl lăuda că în tablourile expuse la centrul judeţean de cultură se vedea „realismul epocii”. Pe atunci Caleniuc expunea portretele clasicilor literaturii române şi câteva peisaje din regiunea lor de munte. Celelalte picturi nu le expunea niciodată. Ele erau pentru el o „taină pentru viitor”, cum s-a exprimat un prieten de al lui. Iar o doamnă, exaltată, îi explica colegei de la atelierul de croitorie: „Tu, Mărie, să vezi ce pictează Ivan!.. ceva ciudat, câteva cuburi, paralelipipede, pete cu roz şi negru, iar în mijloc – ochii deschişi, ca nişte cepe!.. de-ţi vine să fugi rupând pământul... – o ţeavă, ca un corn, aşa ceva... dincolo vezi, da, da, prin corn – mare, oameni, case, bărci...mai încolo – o mână tăiată, ce stă pe un cub... – ce cidat!.. Doamne iartă-mă!..- mai ceva ca-n poveste... – da ce peisaj!.. copaci cu rădăcini în sus – spre cer, iar acolo, ce să vezi: mâini, mâini, tu!.. „

    „Unde-s peisajele, cu moară, cu fântână, cu casuţe, ca-n rai?”,- întreba un vecin curios, explicându-i cum el, la venirea ruşilor în sat, a văzut în căruţa ofiţerului un tablou mare, cu nişte fructe mari şi roşii, unele din alea „de nu ştiu cum se cheamă” .-„Kalaşnicou”,- îi spuse glumeţul Nicolai, arătându-şi dinţii putreziţi de atăta mahorcă.

    „Ce de mai lume se stânge la casa lui!..”,- spuneau alţii.

    „Iar mă va întreba tovul de la Sighet: „Tatae, ce ai mai văzut?”. Iar el răspundea: „Tot aceaşi doamne şi aceaşi bărboşi”.-„Bine, bine”, - spunea tovul. – „Ia şi bea o vodcă...”,- îl răsplătea şi-şi vedea de ale lui, iar curiosul, crescând în sineşi, dădea fuga la bufet, trăgând câte două trei duşti, ca după aceea să se furişeze la umbra vreunui prun, trăgând un pui de somn. Iarna dădea tărcole femeilor bătrâne, lăudându-se cu tovul, care, cică e neam cu vărul lui de-al doilea. Odată, Maria a lui Pogoneţ îi răspunse franc: „...neam după Adam”. Şi cum în comună era un om cu porecla Adam, bătrânul, beat, se jura pe toate cele sfinte cum că el în nici un caz nu este şi nici nu poate fi neam cu acel Adam, „beţivul”, „urătul”, „afemeiatul”, trichi-flinchi”, „păduchiosul”, „jegosul”, prostul”, „în război – leprosul”, „trădător de neam”, „frate cu Stalin de la Leningrat”, „cititor în stele”, „ghebosu”, „ce ţine pe cea oloagă”, „terchea-berchea”... „îl de îhâ!..”,- încheia cu sudalmele bătrânul, izgonit până la urmă de femeile din casă, „ca să ne spurce odaia, potaia”,- spunea Măria de la Podâ, dându-i un şut zdravân în cur, de se rostogolea moşul nostru în râpa din dosul casei.

.....................................................................................  

     Într-o vară, la o astfel de şezătoare au venit şi foştii profesori ai lui Vasile şi  ai lui Ivan Pictorul (lui Caleniuc, în comună i se spunea Pictorul), oameni trecuţi de o anumită vârstă, cunoscuţii oameni de artă.

    Iulia, sora Lucicăi, întâlnindu-i în casa lor, se grăbi să ducă vestea mai departe, vecinei Maria. La Maria veni Rodica Gridjac, la Rodica Gridjac veni, aducând un litru de lapte proaspăt de la vaca lor Zoreana, care fătă alaltăieri o viţică, vai, vai,- ţi-e mai mare drag s-o priveşti!, - acolo o întâlni pe Haficica, care-l căuta pe Ostap, ce se ascunsese undeva prin casă, fiindcă aceasta din urmă tare mult dorea să se întâlnească cu soţul ei, să-i i-a măsura spinării, întrucât în mână ţinea un făcăleţ, nespălat încă de mămăligă, aşa cum o apucase vestea că soţul ei drag petrece pe aici-colea, - trecu pragul spre şură: acolo dădu de Simion, ce căuta sub iesle drobul de sare căzut, aceasta, nitam-nisam îl croi, crezând că-i Ostap. (ha! Ha! Acesta icni de durere, de se strânseră toţi din casă. Aşa vestea despre sosirea în comună a doctorului se răspândii iute, cât ai zice: peşte!.. Lia lui  Cucurigu, care era pe drumul de a naşte în câteva zile, după prorocirea lui Cvaşciuc-vraciul, auzind de vestea cea bună cu doctorul, apăru şi ea în hărmălaia aceea, interesându-se de ce şi cum. Şontorogul Berezan, auzind că-i vorba de Lia lui Cucurigu, transmise vestea lui Spivaliuc, Spivaliuc şopti la urechea lui Smâcicaş despre apariţia doctorului, şi, cum că aceasta-i gravidă, „doctorul ştie de cine... poate de el...”. Parasca râdea cu subânţeles, şopti ceva la urechea Vioricâi, Viorica lui Şpac, aceasta mai departe, lângă cârciumă, aşa că a doua zi Ivan Zaieţi cu Lia Checheşa şi cu trei vecine apărură la uşa Pictorului. Iar de după colţul casei aştepta deja de o oră şi Hafia lui  Dovban, care se plângea că o doare stomacul de atunci, de când Marcel al ei o părăsi, fugind în lume cu Nuţea Chromoho.- „Nu, nu , nu-i adevărat, spunea Maricica Sribelna, - a fugit cu Andreia Voniacina şi, nu că nu o doare nimic, se preface doar. Hiba-i alta: a rămas însărcinată şi nu ştie de la cine. Crede că doctorul e ghicitor,- spunea ea, încheind: „no!..”- şi se făcu nevăzută, ca nu cumva să primească vreo piatră în dar.

    Ieşind pe balcon, Lucica s-a prins cu mâinile de cap, văzând scena, spunând Iuliei ca aceasta să meargă repede în curte, să  *le explice ce şi cum, ca nu cumva doctorul în filologie să afle, că „mai mare-i comedia!..”, „doamne iartă-mă!”, au înnebunit femeile!..”, bată-le să le bată!..”, „Ăştea ne fac de ruşine!..”, du-te, spune-le să plece!..”.

    Şi aşa oaspetele nu află despre tărăboiul şi confuzia celor de afară. Iar Iulia, alungându-i, în ziua aceea nu mai ieşi în sat, de ruşinea altora.

.....................................................................................   

    Aceasta se întâmplase cu câţiva ani în urmă...

    În acest an, Iulia intra ţanţoşă în atelierul Pictorului, unde se purta o discuţie aprinsă, strângea farfuriile goale, paharele, le spăla, aducea altele. –„Mâine mă voi duce la croitoreasă, să-mi coase rochia, „că faină pânză mi-a adus domnul lector”,- gândea ea şi dispărea după paravanul din bucătărie, unde ceasul de perete arăta deja ora unsprezece. La televizor se dădeau ştirile de noapte, copilul lui Marcel dormea dus pe fotoliul din colţ, pisica de lângă el – aşişderea.

.................................................................................

    Din atelier se auzeau discuţiile, care se amestecau cu sunetele muzicii de la televizor. Lucica se aşeză mai comod în fotoliul ei de lângă sobă şi aţipi.

.....................................................................................

     Monologul profesorului de istorie:

    „Ia spuneţi-mi, cine poate să-mi răspundă: Universul este veşnic?”

    ... Vasile dorea să se afirme în discuţie, şi a venit la Cenaclu, pregătit. Acasă a lecturat multe cărţi, manuscrise de la cursurile de filozofie, literatură universală.

    Răspunsul închipuit al lui Vasile:

    „... Conform cercetărolor oamenilor de ştiinţă, se poate presupune, că Soarele nostru, căldura lui şi lumina – sunt rezultatul arderii a 4200000 tone de materie pe secundă, din care doar două zecimi din materie se reînnoiesc. Astfel de ipoteze se pot atribui şi  stelelor”.  

X   X   X

    ... Atelierul a rămas gol. Oaspeţii au plecat la culcare. Doar Ivan Caleniuc încă nu dormea. Întorcându-se în cameră, deschise fereastra, să se aerisească puţin. Căţelul se apropie de el, dând din coadă, cerând ceva. Pisica somnoroasă nu se obosi să coboare de pe canapea, doar mormăia, clipind din ochi.

    În capul lui Ivan încă răsunau cuvintele spuse de profesorul lui: ”Când eu gândesc şi studiez imensitatea, mă văd pe mine, pierdut plutind undeva în Cosmosul necunoscut mie; mă ia cu frică, când mă văd aici, iar nu undeva în alt loc al lumii. - Cine putea să mă arunce aici?    Din ordinul cui acest loc mi-a fost atribuit ?”

X   X   X

IEŞIRE  DIN  LABIRINT

   Când Vasile părăsi casa Pictorului, afară domnea o noapte adâncă. Pe cer, pe ici pe colo, pâlpâiau stelele îndepărtate, triste parcă de atâta singurătate. Pârâul Ronişoara siroia pe sub sălciile pletoase, de la malul său*, ducându-şi trupul plăpând în jos, pierzându-se dincolo de sat, în ţarina Lilin, spre Rona de Jos. În sat totul amuţi. Lângă podeţ, printre sălcii se mişcă ceva, trosnind. „Poate că-i o cioară”,- gândi Vasile, păşind mai departe spre centrul comunei. Lângă consiliul local, în penumbră, se legăna uşor, ba pe un picior, ba pe celălalt, paznicul satului, venind în întâmpinarea trecătorului. Ca să nu intre în discuţie cu el, Vasile grăbi pasul, pornind în josul aleii cu plopi înalţi.
    Pe strada din deal, spre Osoi, în câteva case mai era lumina aprinsa . Şi, fiindcă casele erau aşezate tocmai pe coama dealului, ele păreau nişte stele sclipitoare, pe un cer sur.

    Pornind spre strada Fedeţul, cântecul, ce se răsfrângea de pe Podâ, îi întrerupse şirul gândurilor lui. Cineva cânta duios, cu jale cântecul flăcăului,ce se intoarce de la mândre…

    Şi mai departe, se auzi un şuierat prelung, de s-au trezit toţi câinii din zonă, după care cântăreţul schimbă registrul muzical, mai domol…

    Acel fluierat prelung, cântecul atât de cunoscut – îi răneau sufletul, aducându-i aminte de anii copilăriei. Amintirile se amestecau cu ideile filozofice acumulate la cenaclu. Se bucura de tot ce-i dădea imbold necunoscut,- îi părea bine de seara petrecută împreună cu prietenii, se bucura că el a rămas, parţial măcar, cel ce era odinioară, că putea să bea o duşcă-două de tărie, să şi cânte vechile cântece, „mai vechi ca muntele”,- cum îi plăcea să spună uneori,- să danseze obertankâ, să cânte la acordeon sau vioară. În acel moment el simţea o dedublare a fiinţei, iar asta îl durea, îl ardea, pâlpâia, ca un pin aprins în toiul arşiţei verii, de la marginea pădurii, aproape de şoseaua, ce ducea spre o mare metropolă; îl mângâia, ca sunetul unui flaut, ca jocul fantastic al limbilor de vatră, îl alinta, ca muzica sferelor, îi răscolea tainele sufletului, ca filozofia indiana. Erau momente, când el se simţea ca un Ikar, uneori – ca legendarul Nesus, cu cămaşa-i otrăvită, dureroasă, chinuitoare – pe albul trup al sufletului.

.....................................................................................

    .... Anii vieţii studenţeşti, care au reuşit să se înbibe destul de bine, să se încrusteze adânc în sufletul şi gândul lui, îl făceau mai puternic, mai vioi, mai călit, de ceeace avea mare nevoie în clipele de cumpănă.

    La început, anii îi oblăjeau rănile din esenţa trupului lui tânăr, ca o adiere uşoară de vânt, ca după aceea, treptat să-l subjuge, să-i fure barca, care, încet-încet se legăna înaintând pe mare, spre necunoscut.

    Această călătorie îi părea ceva plăcut, necesar; îl durea plăcut  şi  răscolitor...

    Deodată cu această durere în sufletul lui se înfipse, strecurându-se nevăzut, şi iubirea, şi despărţirea de Larisa. Poate că de aceea, mai tot timpul, în toate clipele în faţa lui, Larisa apărea ca o fantomă, ca o Mavkă*. Intra şi ieşea din amintire, ca fluxul şi refluxul valurilor.

.....................................................................................

    În vacanţele de vară, Oxana venea la munte, la satul, în care trăia şi Vasile. Aici ea locuia la prietena sa de facultate Carmen, de pe strada Soloneţ.

    Într-o  seară, ca aceasta,  după terminarea cenaclului, Vasile o conducea pe Carmen acasă.

    Sălciile dese, ce-şi revărsau crengile deasupra gardului, au închis în ele pe vecie taina  lor. Pe drum ei se opreau, discutau mult, fiindcă a doua zi Oxana trebuia să plece spre oraşul Iaşi.

    În seara aceea la despărţire, Oxana îi spuse lui Vasile:  ”Când îţi vei amnti de mine – vino de mă vezi, eu te voi aştepta...”

    Atât de neaşteptată, invitaţia îi păru ciudată, fiindcă în seara aceea Vasile nu se străduia să găsească o cărare spre inima lui, iar ea se apăra, motivând că nu are încă timp şi pentru băieţi. Întâi  trebuie să-şi acumuleze cunoştinţe, de aceea ea vine la cenaclu, fiindcă aceasta-i în beneficiul ei. „Şti, - spunea ea,- omul, de e femeie sau bărbat, trebuie să comunice, să aibă prieteni comuni, care, indirect, pot să contribuie la creşterea spirituală a lui. Fiindcă, în singurătate, de unul singur – nu-i viaţă!.. Dar  fără vreo structură ideatică, fără o bază?.. Fără aceasta este greu să trăieşti în viaţă. Pentru că întâlneşti diferiţi oameni, cultivaţi, care cunosc mai bine lumea ca tine. Întâlneşti oameni diferiţi, culţi, care văd lumea altfel, mai bine ca tine. Până şi participarea ta cât de mică în explicarea unui fenomen atare are o însemnătate benefică. Ţin minte, mama mea mă învăţa: cu cât eşti mai învăţat – cu atât îţi e mai bine.

    Iată, parcă şi eu am păşit pe urmele ideilor mamei, cred că nu am ales un drum greşit.

    „Este de la sine înţeles,- o susţinu Vasile, ideile ei, îmbrăţişând-o şi sărutând-o pe buzele-i ierbinţi...

X   X   X

    Ajungând acasă, Vasile intră în casă, închise gemuleţul deschis, uitându-se în jur, dacă nu cumva i-a intrat pe fereastră vreo pasăre rătăcită, cum s-a întâmplat anul trecut, acum doi ani în urmă, când, observând în faţă lumina din casă, bufniţa, dezorientată, orbită, zbură direct prin fereastră şi se aşeză pe dulap, răsturnând cărţile de pe bibliotecă, spărgând o vază preţioasă, primită în dar de la mătuşa lui din Kiev.

    A doua zi, aflând ce s-a întâmplat în casa lui Vasile, vecina Olena îi spunea mamei lui: „Oi, ioi, ioi, tu - Katerino, acesta-i un semn rău, da, da, să ştii!..,- du-te repede de spune-i părintelui Albiciuc, să vină, fă!, să sfinţească casa...”

....................................................................................

    .... Visul îl stăpăni  repede pe Vasile. Trupul i-a devenit mai moale, se afunda în ceva uşor şi nevăzut, ca un copil cufundat în apă călduţă, cu miros de crizanteme...

    ...Visa că cineva l-a invitat la o nuntă...

    ... Păşeşete pe un drum desfundat...

    ... Careva dintre vecini îl roagă să treacă dincolo de deal, să meargă prin pădurea, ce se-ntinde de-alungul drumului, ce urca şi cobora, până dincolo de orizont... Iar acolo se zăreşte un munte înalt, acoperit de zăpadă. Iar el  se avântă înainte, picioarele i se afundau în noroi... Îi apare în faţă o casă, de unde răzbate sunetul de vioară, fluier... În casă se petrece nunta... Naşa Maria cu Vasile al ei şi cu încă trei copii  pe lângă ea, nişte prieteni, ce dansează huţulca, câteva babe gârbovite, ţinând în poale nişte mătănii, râd, se uită chiorâş una la alta... În prag apare şi Larisa... Pe masa de la fereastră – farfurii cu prăjituri, sticle pline, pahare răsturnate...Pe mesele din tindă dansează o droaie de pisoi negri, iar – în colţ, lângă bărbatul înalt şi uscăţiv, cu pipa în colţul gurii, bătea cu zor într-o tobă mare, chiuind din când în când, de se cutremurau mesele... Mireasa vine spre el, îl serveşte cu un pahar mare, plin vârf, cu ceva băutură roşie, clocotindă, de unde ieşeau aburi verzui...Bău o înghiţitură. Brobonele de sudoare îi apărură pe frunte. Nu apucă să se şteargă cu dosul palmei, că babele se şi năpustiră asupra lui, trăgându-l de haine, chemându-l la dans... Scăpă paharul din mână... Larisa-l prinse de braţ şi-l trăsese afară...

    ...Visul se întrerupse pentru o clipă, după care-l cuprinse iar... 

    Vasile ieşi pe o pajişte largă, neîngrădită, trecu de un pârleaz, se apropii de o pădure mare de stejar. Lângă un copac, în scorbura unui stejar mare, cu ramuri întinse pâna la pământ, într-o scorbură lovită, cândva, de trăsnet, în cenuşa amestecată cu frunzele şi ghinda  rămasă neatinsă de veveriţe, strânsă ghemotoc, doarme Larisa. Lângă scorbură, un om cu o lopată de lemn încearcă să o acopere pe Larisa cu putregaiuri de lângă copac. Atunci Vasile, strigând din răsputeri, încearcă s-o salveze, o prinde de mijloc, o strânge tare în braţe şi fuge cu ea la vale.

    ... Visul se întrerupe din nou...

    ... Ieşind din mocirla din gârla unei văi, Vasile fuge mai departe pe un drum pavat cu pietre, coteşte într-o uliţă. Pe drum îl întâlneşte pe Ivan Sokerca, care stă rezemat de un gard de nuiele, bea horincă direct din sticlă. Văzându-l pe Vasile, îl salută prieteneşte, îl invită să bea, scoţând din buzunarul de la piept încă o sticlă de culoare cafenie.

     „ Ia,- spune,- ia şi bea, că şi aşa viaţa-i scurtă!...”

     „ Mulţam, mulţam fain, Ivane!.. Nu beau, nu vreau,- îi răspunse Vasile, păşind înainte spre uliţa de-alăturea, care ducea spre un deal, în vârful căruia era clădit un castel, cu turnurile în ruină... „Trebuie să mă întâlnesc cu ea, trebuie!..,- gândea Vasile, părăsindu-l pe Ivan... Trebuie, că mă aşteaptă...”

    În faţa lui se întindea un drum lung, ce şerpuia spre deal...

    „Vin, vin!..,- striga Vasile spre depărtare,- vin, aşteaptă-mă!..

X   X   X

    Ca o cortină albastră, seara de vară se lăsă deasupra vechiului oraş. În ungherele lui tainice şi himerice domnea o linişte profundă, iar mai încolo- spre centrul lui, uliţa se lărgea pe ici pe colo, presărată de umbre, se asemăna cu o pictură rupestră, unde vitrinele sure se asemănau cu nişte intrări în peşteri.
..........................................................................................

    „Deşi mă aflu  în acest oraş de două luni, îmi e greu să mă obişnuiesc cu toate obiceiurile de aici...  Dar erau şi zile, când  oraşul îmi părea cunoscut, apropiat, ca ceva drag din copilărie...Uneori îl compara cu oraşul ei din ţară, alteori cu un cartier, în care locuia din copilărie, iar când se deplasa spre zona muntoasă, dincolo de râu, peisajul de acolo îi amintea de satul bunicilor ei, un colţişor rupt, parcă, din rai, apărut din străfundurile istoriei, satul în care oameni se mişcă încet, pasivi, cu un surâs nevinovat pe buze, şi atunci când i se năşteau copiii, şi atunci când treburile vieţii îi apăsau spatele...Atunci, îmi amintesc, eu m-am mutat cu părinţii la oraş, fiindcă acolo, după lungi aşteptări, tata a primit un post la acel minister, visat ani în şir... Iar după aceea... În curtea noastră creştea - chiar la fereastră – un cireş mic... Când m-am făcut mare, ţin minte, - puteam să-l ating prin fereastra deschisă... Erau veri frumoase pe atunci... În oraşul nostru, ca şi aici, unde am venit pentru prima dată în viaţă, oamenii se mişcă la fel,  parcă după, acelaşi ritm, amestecându-şi speranţele, visele cu zgomotul surd şi îndepărtat a*l maşinilor şi tramvaielor. Oraşul, care-şi duce pe spatele-i şi greutatea fermecată a cotidianului...

    Nu ştiu când mă voi întoarce acasă... Resimt sub paşii mei de aici  pulsul adânc al oraşului lăsat în urmă, fiindcă aici trebuiau să ajungă, poate,  drumurile mele...

    În curând şi acest oraş, cu umerii-i largi, va începe să-şi strângă hainele-i de vară sub genunchii tremurânzi ai anotimpului anului”.
.....................................................................................

    Larisa cobora strada, nu se grăbea, păşea, cuprinsă  toată, din cap – până-n picioarele-i  înalte şi drepte, până la pieptul, cu sânii proeminenţi, provocatori, de murmurul  vântului uşor, nevinovat.

    Trecând de benzinărie, unde maşinile mişunau, scoţând un miros înţepător atât de tare, încât în aer se răspândi un fum înnecăcios, greu de suportat, Larisa păşea mai aplecat, după care-şi ridică capul, mândră, călca înaite mai cu curaj, ocolind locurile, unde pe asfalt se întindeau pete mari de benzină vărsată, iar din curţile de alături venea un miros urât de mucegai.

    „Locurile se aseamănă,- gândea Larisa,- da, da, aşa-i...Oare ce fac prietenele mele de acasă?- Se mai plimbă seara prin parcul nostru din Cişmigiu?..”

    Prin  voalul amintirilor, gându-i zbura acasă, după care revenea la imaginile de pe strada, spre/pe? care păşea...

.....................................................................................

    „Îţi stă bine culoarea roşie, se asortează, Lariso”,- spunea pe atunci Vasile.- Hm. Aproape,- îi răspundeam eu atunci, când el îmi zâmbea surâzător, arătându-mi cu degetul spre vitrina magazinului bucureştean – „Cocorul”.

.....................................................................................
    Acum acea rochie este mângâiată de vânt, lângă vitrina magazinului „Royal”, din îndepărtatul oraş danez, din clădirea cu cinci etaje, unde, pe lângă standurile cu costume, roiesc în culori ornamentele florale de pe peretele din spate, dând interiorului un aspect plăcut, primitor, de parcă se întreceau în dialog ornamental, cu draperiile înflorate din cabina de probă, compunând o muzică picturală, parcă rupte din versurile unui cunoscut poet persan: ”Eu sunt pomul visului, al tainei, tu eşti copacul veşniciei, ecoul vieţii... Vom păşi unul spre celălalt prin taina verde, ţesând cântecul nostru, al veşniciei, din curcubeie...”

    ... În imaginaţie îi apare  Vasile...

    Îl vede venind de departe-departe – dincolo de orizont... Privirea ochiilor lui albaştrii, ca cerul primăvara, se opreşte direct în ochii ei, după care se opreşte  în  părul ei, lăsat pe spate... Îi aude glasul de la distanţa ultimei lor întălniri...

    Curios, ce repede trece timpul! Timpul, după care, ca după o perdea roşie, mai exista un jăratec mocnit al simţirii din clipa aceea, când ei doi au fost uniţi cu forţa iubirii şi a dorinţei.

    Larisa scutură din nou din cap, privi în jur, făcând câţiva paşi spre vitrina altui magazin, de parcă ar fi vrut să scape de gândurile anterioare, care au început să o neliniştească, acaparându-i simţirile...

    Oprindu-se lângă o altă vitrină, ea căută cu privirea uşa de sticlă, lângă care s-au oprit mai mulţi cumpărători.-„Mă duc într-acolo”,- gândi ea,- păşind spre standul următor.

X   X   X

    Prin perdelele subţiri ale hotelului, în care locuia Larisa, se zărea statura Larisei de lângă masa de  scris. Gândurile-i zburau, ca nişte fluturi albi, se loveau în fereastră, după care cădeau pe hârtia curată, preschimbându-se în cuvinte de cristal ale sufletului omenesc: „Dragul meu!.., Vasile, nu uita tot ce a fost..., eu mă voi întoarce în curând!.., te iubesc, nu uita asta!.., iartă-mă, iubitule!..”

    La radioul de pe masă se transmitea muzică. La început transmiteau formaţia Antique – „Kainourgia agaphi”, după care răsună cunoscutul cântec „Lavanda”...

    Brusc, nevăzută, pe hârtia albă se strecură o lacrimă mare, înmuind cu aripa-i de pasăre, inima Larisei. Lacrimă, înfăşurată în durere, ca şi cămaşa lui Nesus – înmuiată în otravă.

Sfârşitul I părţi.

1987,Copenhaga – Rona de Sus