INTERMEZZO
Atunci,
când Vasile Semeniuc dorea să se rupă de realitate, când clipa grea a tristeţii
îi măcina gândul, când, în clipele de nesomn de el se apropia, ca o pasăre
neagră, neliniştea, sau soarta rea, el implora cerul să nu se întunece. În
astfel de întâmplări cerul pentru el era unicul ascunziş. Îi venea să zboare
chiar dincolo – în sus!..
„Iată – acolo-i Ursa Mare, mai încolo
Andromedele, Casiopeia, ca o oglindă a frumoasei zâne, în formă de romb, iar mai
încolo Steaua-Alcoor, iar mai departe..., şi gândul îi zbura în infinit, nu
prin irişii curaţi ai ochilor lui, dar prin antenele nevăzute ale gândului. –
Clipa de înaripare!.. Închidea ochii, strângea până la tremur, pleoapele; după
o clipă le deschidea şi cu privirea-i tulbure, căuta încă necercetatele Găuri
Negre, de care auzise doar, Alcoorul, Cvaţarii...
De data aceasta Vasile se afla la hotelul „Palace”. Jurnalul, pe care el l-a
obţinut de la prietena Larisei, Laura, încă înainte ca aceasta să plece peste
graniţă, î-l tulbura. Ceea ce s-a întâmplat între Vasile şi Larisa, era neclar.
De aceea, recitind jurnalul ei, Vasile spera să ajungă la vreun adevăr...
Închizându-l uşor, de parcă în mână ţinea
nu un jurnal de zi al fostei lui iubite, ci o clepsidră de cristal, temându-se
ca nu cumva ciudatul nisip să se scurgă din ea, printr-o fisură abia văzută,
care unea cele două sfere, fiindcă acesta ar însemna sfârşitul în toate şi-n
tot...
Pusese jurnalul de zi la locul lui, încălţă
pantofii uşori de vară, îşi pieptănă părul creţ, ce se lăsă ca un val blond pe umeri, îmbrăcă o
scurtă albastră, ieşi, închizând uşa cu cheia.
Apăsă pe un mic buton, liftul porni; uşile
duble mişcându-se uşor, zumzăiau parcă legănat. Ieşi din lift. La intrare se salută
cu portarul, predă cheia şi porni spre uşa principală...
Afară se simţea mirosul de aer curat,
automobilele circulau liniştit, lunecând uşor pe asfaltul spălat de ploaie al
bulevardului. Un vânt călduţ şi răcoritor de vară mângâia alintător cu şuviţele-i
nevăzute obrajii trecătorilor...
În vitrina cinematografului „Patria” atârna
un afiş mare, colorat.
Un om slab, înalt şi roşcat,- semn al
corectitudinii şi corectitudinii, cu o mapă neagră în mână privea atent la
tinerii trecători, ce discutau între ei, se uita astfel, de parcă, iată-iată,
din gura lui va ieşi un cuvânt, care va acoperi cuvintele fără perdea a
tinerilor, ca apoi să studieze din nou trecătorii.
„Moralist”- îi veni în minte, potrivindu-şi
gulerul cămăşii, porni* spre restaurantul „Podgoria”, ca să-şi ia o gustare, ca
apoi să se hotărască cum să procedeze mai bine...
Trecând pe lângă poliţaiul, ce-şi executa
obişnuitul rond, apoi pe lângă un grup de fete vesele, lui i se păru că printre
ele, lângă vitrină, stă şi Laura. Deja se pregătise să strige ceva, când fata,
care părea că seamănă cu Laura, se întoarse, pironind privirea asupra a ceva în
necunoscut. „Se aseamănă cu Laura, amândouă îs blonde”,- gândii Vasile, trecând
pe partea cealaltă a străzii, ca nu cumva să-l ispitească vreun gând iscoditor
şi să se apuce a se lega de fete, ca, mai înainte „moralistul”, ce se adresă
băieţilor. Grăbi paşii spre primul telefon, de după colţ, formă un număr-
0217385573.
-Alo!..- Familia Ştefan?..
- Da,- răsună în receptor.
-
Bună ziua. Eu sunt - Vasile Semeniuc...
- A, Vasile?.. – Bună ziua!.. Pe Laura o
cauţi? – întrebă mama Laurei.
- Da, da, aţi ghicit, stimată doamnă...
- Vino, te rog, - Laura!- îşi strigă fiica.
- Laura?- întrebă Vasile.
- Da, eu sunt.
- Bună, Laura. – Haide, te rog, fă cum
ştii, vino, să ne întâlnim, vreau să te întreb câte ceva...- Să-ţi spun...
- ...şi eu trebuie să-ţi spun ceva...,- se
auzii dincolo de fir.
- Atunci, vino repede, - spuse cu bucurie
Vasile.- Coboară treptele... Eu te aştept lângă galeria de artă „Simeza”.
- Bine. Voi fi acolo imediat.
- Te aştept,- spuse vesel Vasile, punând
receptorul în furcă, iar în gând îi veni întrebarea:”Oare când s-a întors
Larisa din străinătate?..”.
Ieşind din cabina telefonică, Vasile porni
pe uliţa lăturalnică la locul de întâlnire stabilit.
În tot corpul lui clocotea sângele-i tânăr.
REALITTE
De
când Vasile o cunoscu pe Larisa, nu i se putea reproşa nici o deviere de la
obişnuinţă: se ocupa cu ştiinţa, citea, pleca în excursii, îşi ajuta
colegii-studenţi la diferite activităţi...
Erau de toate...
Uneori, gândurile lui curate, ca o floare
de cireş, îi alintau echilibrul.
Activitatea lui calculată de zi cu zi se
deşira uneori în inima lui, ca nişte câlţi pe strânşi în fuior, iar în cap i se
înfigea lumina soarelui, atât de necesară omului-student, care, la începutul
drumului său în lumea largă a cunoaşterii se află la răspântie; diplomatic se
opune nebuniei timpului, doar ca să avanseze pas cu pas înainte. În astfel de momente el nu se simţea
inutil, fiindcă se lupta, păşea înainte. Nu i se părea că este singur între
acele generalităţi nesemnificative şi tulburi, ce, ca un cuc se zbătea să se
apropie de adevărul lui.
Simţea că ceva-i răscoleşte sensul, că un
fel de spirite îl îmbărbătează, şi, că cuvintele trebuie primite în interior cu
majuscule.
Poate că o astfel de nuanţă a caracterului o neliniştea pe doamna
Klementina Şirianu – mama Larisei. Sau, poate... şi, acesta-i tot adevărul:
inegalitatea socială. - Larisa – fiica unui domn de rang înalt, de pe lângă un
minister, iar Vasile Semeniuc – fiul unui simplu ţăran din nordul provinciei,
ne colectivizate încă, cu o frumuşică şi modestă gospodărie... Deşi, Larisa
niciodată nu făcea această distincţie, probabil şi din faptul că-l iubea pe
Vasile...
„Tu te ascunzi de lume, Vasile, - îmi
spunea de multe ori doamna Klementina, - îşi aminti Vasile, aşteptând-o cu
nerăbdare pe Laura, ca să afle noutăţi
despre logodnica lui, pe care nu a mai văzut-o de atâta amar de vreme. ... Nici
până azi nu pot să-mi explic despre ce fel de „lume” îmi vorbea doamna
Klementina... Atunci eu eram sigur, că drumul, pe care am pornit, nu voi primi
lovitura de după colţ, şi că trădarea îndărătnică, îngâmfarea, destrăbălarea
morală şi toată dăruirea şi speranţa, cu o putere frenetică, fermecată şi în
plenitudine se vor deschide altfel în sufletul meu de ţăran.
.......................................................................................
După ceva timp, la locul stabilit, veni şi
Laura.
Într-o clipită, Vasile sări ca un
băieţandru, dar repede se stăpâni şi, ca un adevărat domn, porni la întâlnire
cu Laura, pe care nu o mai văzuse de la acea seară fatală, când ea adusese
notiţa de la Larisa, iar împreună cu ea – şi jurnalul ei de zi.
Îi sărută obrajii rumeni şi parfumaţi, o
salută de câteva ori, zâmbind nevinovat, Vasile întrebă grăbit:
-
Ce-i nou, Laura?..
-
Am primit o scrisoare de la Larisa, -
răspunse ea, lăsând să-i zburde din colţul gurii, ca o rândunică, un zâmbet.
- Dar despre mine, ce?.., - întrebă Vasile
nehotărât.
- Mai bine să plecăm de aici... – Aici e plin de trecători, -
spuse Laura, fâstâcindu-se copilăreşte,
luându-l pe Vasile de mână.
- Haide să intrăm în restaurant, - o
invită, zâmbind, Vasile.
Tăind bulevardul, în câteva minute ei se
aflau în restaurantul „Lido”. Vasile
comandă o sticlă de cabernet. N-a trecut nici un minut, şi chelnerul aduse
sticla comandată şi, cu mişcări deja obişnuite, deschise sticla, turnă în
pahare lichidul roşu transparent – un vin vechi şi de marcă.
Chelnerul mânuia iute sticla, zâmbind
prietenos, din când în când aruncând privirea mustrătoare ba la perechea de la
masa vecină, care discuta aprins, gălăgios, ba la un tip uscăţiv, cu ochelari,
care a băut în grabă o sticlă, comandând încă una. Poate că dorea să-l enerveze pe chelner,- gesticula cu
mâna în direcţia lui, împingând cu o
mişcare bruscă spre marginea mesei o sticlă goala, cât pe ce s-o spargă.
Chelnerul îndreptă cu grijă faţa de masă de
pe masa lor, încet, ca să nu-i deranjeze, îndepărtă o fărâmitură nevăzută pe o
tavă lucioasă, după care dispăru undeva pe holul lung, mobilat modest.
-
Pentru noi!, - rupse tăcerea Vasile, - ciocnind paharul, - ... pentru... „noutăţi”...
- Pentru noi,- repetase Laura, zâmbind
mecanic, - şi... pentru „noutăţi”, - adăugă blând, scoţând din poşeta neagră un
plic alb.
Punând paharul pe masă, Vasile luă cu mâna
stângă plicul, pironindu-şi privirea pe plic, surprinse scrisul Larisei, atât
de cunoscut lui. Deschise plicul, citi, reciti, răsfoi paginile încet, fiindcă
scrisoarea număra multe pagini, dar nu găsea măcar un cuvânt despre relaţia
lor.
- „Noutate” interesantă!-â,- spuse Vasile,
privind mirat la Laura, - este o scrisoare interesantă! – N-ai ce spune...
- Broboade fierbinţi, mărunte, ca
picăturile de rouă i-au năpădit tâmplele.
Laura tăcea, fiindcă în astfel de momente
cuvintele nu aveau nici o importanţă. Ea ştia asta.
Vasile turnă vin, bău până la fund, aprinse o ţigară, tăcea, inhalând
fumul înecăcios al ţigării, fără măcar să clipească sau să tuşească, deşi nu
era un fumător înrăit. După aceea,
răsfoind încă odată scrisoarea, întrebă pe Laura:
- Dar rândurile despre mine unde-s? - „În
pădure au zburat, pe o buturugă s-au aşezat”, - îşi aminti cu voce tare un
fragment dintr-un cântec ucrainean vechi, după care, ştergându-şi fruntea de
broboade, adăugă: „Ştii ce, Laura,
crede-mă, mai repede voi crede în vise, decât în mine...
Scrisoarea de la Larisa era lungă,
plictisitoare, iar în partea a doua –
plină de dulcegării, de dragoste faţă de prietena sa Larisa?. O numea „cea mai
scumpă”, „înger”, spunându-i că ea deseori tânjeşte după ea, ca după propria-i
mamă, că nu poate dormii cu nopţile, că a fost la Aarhus, bătrânul oraş, nu
departe de frumoasa capitală – Copenhaga
- a Danemarcei, că a văzut acolo multe
magazine moderne, anticariate interesante, expoziţii ale artei moderne. Totuşi
pe ea nu o preocupa nimic din toate astea, fiindcă tot timpul este ocupată cu
învăţătura. Spunea că, la plecare s-a jurat faţă de mama sa că nu va comunica
cu nimeni din foştii ei prieteni, şi, în caz că va face aşa, îşi va continua
vacanţa în Danemarca, se vor adresa ambasadei Danemarcei, şi, probabil, la
sfârşitul semestrului doi o să-i facă o vizită...
„No, ca să vezi!.., - gândi Vasile, zâmbind
amar spre Laura.
A vrut să-i
spună ceva, dar să se destăinuie întru totul Laurei, nu putea. Trebuia
să-şi ascundă sentimentele, ceea ce era foarte greu pentru el. Deşi, cântărea
el gândurile, fiecare dintre femei*? îţi ghiceşte sentimentele mai repede,
decât orişicare dintre bărbaţi. Fiindcă femeile posedă calitatea de a cunoaşte
cele mai adânci simţăminte ale omului,
să le aducă în starea pe care o vor ele, să se joace cu ele, ca după aceea să
le arunce la gunoi, ca o jucărie stricată, de care nu are nevoie nimeni. De
aceea căută cu privirea chelnerul, ca să-şi mascheze simţămintele sale cu
cuvintele ceremonioase, care, adeseori, nu i se potriveau:
- Domnule ospătar, aduceţi, vă rog, încă un
pahar de vin şi ceva de mâncare. Două porţii. Şi, pentru domnişoara –
prăjitură.
„Trebuie să am răbdare,- gândi Vasile,
străduindu-se să uite de tot ce era neplăcut,
ce acum îmi stă în gând”*. Totuşi, gându-i zbura doar la ea, îi stăruia în
inimă, până ce Laura nu-i întrerupse starea respectivă, întrebându-l parcă în
şoaptă:
-
...
şi, chiar nu a amintit nimic despre viitorul vostru?..
- Nu,- răspunse sec Vasile,- nu a scris. Nu
era în stare să-mi trimită măcar o vedere, La-ri-sa mea, - spuse, silabisind,
iar în gând preamărea numele ei, drag
lui, pe care-l purta cu el încă de la începutul cunoştinţei, ca şi în ultimele două
luni, de la plecarea ei peste graniţă, era mândru de el, acum, - şi de jurnalul
ei – singurul lucru ce mai rămase de la ea, jurnalul, pe care l-a adus această
fată fermecată, Laura, ce stă cu el acum în faţa lui, sorbind vinul roşu,
înşelător, ce străluceşte fermecător în pahare de cristal.
- Nu te întrista, Vasile,- spuse Laura,
apropiind scaunul mai aproape de masă, - eu cred în dragoatea voastră. Ea
trebuie să renască.
Făcu o scurtă pauză, aprinse o ţigară,
adăugă:
- Poate nu are timp să scrie mai mult, mai
pe înţelesul tău...
Vasile
vru să spună ceva, dar cuvintele lui au fost întrerupte de chelner, care, cu
aceleaşi mişcări de maestru, aduse grătarul, salata şi pâinea. Spunându-le
„poftă bună”, chelnerul se retrase discret spre masa vecină, strângând paharele
goale, lăsate de clientul vorbăreţ.
- Pentru noi, Vasile!.. Pentru noi şi
pentru tot binele din lume!..,- spuse Laura, vrând să detensioneze momentul.
- Pentru tot...,- răspunse Vasile, dând
libertate zâmbetului, ce mocnea undeva în adâncul sufletului lui rănit, şi se
aplecă spre umărul Laurei.
Laura zâmbi, bău o înghiţitură de vin;
ochii-i străluceau.
Vasile puse paharul pe şerveţel, strivi
mucul de ţigară în scrumieră, murdărindu-se cu scrum, luă şerveţelul, şterse
unghiile, pe care obişnuia, zilnic, să le dea atenţia cuvenită.
În celelălalt colţ al restaurantului se
auzeau acordurile uşoare ale orchestrei.
De bar se apropiară câţiva tineri, perechi,
perechi, aşezându-se pe tabureţii înalţi, cu suporturi auri.
- Nu-i cumva Jean, tipul acela din stânga?,-
spuse Laura.
-
Nu cred. Dar, poate,- răspunse Vasile, ridicându-se, ca să se convingă. În acel
moment băieţii de la bar s-au ridicat, punând, parcă, la cale ceva, răzând, au
ieşit, fără să consume ceva.
-Tipul, care stătea la masa vecină, din
stânga, goli încă câteva sticle, se mută pe alt scaun, aşezându-se cu spatele
la ei.
Orchestra cânta un vechi tango italian.
În restaurant a început altă atmosferă.
Oamenii discutau mai tare, probabil şi din cauză că registrul orchestrei s-a
schimbat,- acum cântau o polcă mai antrenantă.
Nu departe de masa noastră, unde stăteau
câţiva bărbaţi de vârsta a doua, bine îmbrăcaţi, iar unul din ei, gesticulând
explica celorlalţi de ce ţara N nu
aderă la pactul trilateral, în domeniul apărării, precizând aritmetic numărul
de avioane, necesare în luptă, în eventualitatea izbucnirii unui conflict armat
în zona Z...
Vasile nu mai aducea în discuţie subiectul
Larisei, deşi inima îl durea, el se făcea că nu-i pasă, fuma ţigară după
ţigară, discutând despre tot felul de nimicuri.
În sufletul Laurei, probabil probanbil? că exista acelaşi gând, că „timpul
rezolvă totul”.
În acel moment, Vasile îşi aminti rândurile citite cândva:
„Nimeni nu vede, cum lumea se afundă treptat în oceanul lumii, pe fundul căreia
dăinuie două personaje fantastice, neînvinse, din piesa nescrisă încă a
omenirii: bătrăneţea şi moartea”.
Cuvintele „bătrăneţea” şi „moartea” îi
accentuară tristeţea de pe obraz şi nu mai dispăreau, până când ei nu au ieşit
din restaurant...
Afară strălucea soarele de vară, cu obrajii
portocalii...
Parcurgând acelaşi drum, ca şi la venire,
Vasile s-a înţeles cu Laura, ca, în caz că vor mai fi noutăţi despre Larisa,
să-l anunţe la acelaşi telefon.
Luându-şi rămas bun, cu zâmbet pe faţă,
Laura plecă în direcţia străzii de lângă Sala Palatului.
Indiferenţa trecătorilor, furnicarul
oraşului, zgomotul maşinilor, schimbarea statică a semafoarelor – pisicile
tricolore ale oraşului, asfaltul încins, uguitul porumbeilor de pe platoul Amfiteatrului,-
toate acestea, ce compuneau atmosfera oraşului, colorat cu gustul dulceag al
vinului, l-au trezit pe Vasile la viaţă. O
mână nevăzută, dar decisă, îl
puse, ca pe o jucărie, într-o „cutiuţă” a mişcării. Paşii lui se contopeau cu
paşii trecătorilor, lin, şi, el, ca şi alţi oameni, se grăbea undeva, fiecare
cu problemele, durerile, speranţele, neîmplinirile sale, cu propria-le poveste
a vieţii...
X X X
PASĂREA ROŞIE A VERII
... Seara se furişa la fereastră, ca o
pisică sură. Umbra cireşului de
lângă geamul din grădină se prelingea pe perete, undeva
peste mobila casei, somnoroasă, după care se oprea pe clapele vechii pianine,
cuprinzând totul, încet …
Larisa se apropie de fereastră, privi
afară.
Afară stătea o linişte fierbinte de vară.
În camera spaţioasă, de unde a ieşit
adineauri, se purta o discuţie aprinsă, care pentru ea nu avea nici o
importanţă.
Mikola, fiul unui inginer bogat, o mai
veche cunoştinţă a mamei Larisei, adus în casă, ca o „schimbare”, din acel
moment, când părinţii Larisei au reuşit să-l înlăture pe Vasile, vorbea cu
tonul ridicat, străduindu-se să rămână pe propria-i poziţie, cu gândul să-i
domine pe toţi, dar în astfel de situaţii, cuvintele lui deveneau, invers,-
fără o anume putere de convingere, pustii.
O astfel de discuţie totdeauna lăsa un
sentiment neplăcut în inimă, de parcă se lovea de ceva necurat, şi în astfel de
momente se părea că trebuie neapărat să te speli pe mâini, precum Pilatul din
Pont, după judecată.
Larisa făcu un pas de la fereastră, îşi
schimbă bluza de iie, se cutremură, de parcă era decembrie în casă, şi se duse
în camera ei, gândindu-se cum va fi mâine, la plecare...
Apropiidu-se de scaunul mare şi primitor,
aprinse veioza, luă volumaşul neterminat al scriitorului japonez Natsume Soseki
„Neliniştea inimii”. Citea, citea, iar în gând îi apărea chipul lui Vasile,
după care se retrăgea, plutind dincolo de orizont. După care începea să-şi
închipuie cum va fi a doua zi...
În imagine apăreau munţii, câmpii, de lângă
aeroport, care, mâine vor rămâne în urmă, iar avionul va decola, ca pasăre în
sus... Prin geamul rotund, cu sticla groasă, undeva la orizont, sub aripa
avionului se vor arăta clădirile înalte, câmpuri petroliere, cu sonde înalte,
ascuţite, ca nişte suliţe umense, câmpii, acoperişurile de tablă ale caselor de
la ţară, ale instituţiilor, ce străluceau sub razele puternice ale soarelui,
care, mai apoi, se distingeau din ce în ce mai puţin, iar mai departe se
întindeau limbile mari ale pădurilor verzi de brad. Avionul va descrie un cerc
mare deasupra pădurii, se va ridica în sus*, pe urmă va lua curs direct spre
sud, vor trece cinci ore, după care se va ridica şi mai sus, va face încă un
cerc, după care, înclinându-se încet, cu aripi desfăşurate, ca de corb, se va
lăsa în jos şi, în scurt timp se va afla pe aeroportul din Danemarca. Acolo,
probabil, ea va fi aşteptată cu flori, ca şi vara trecută.
În închipuirea Larisei se creionau
acţiunile ei viitoare... Ea vede deja cum avionul face încă un cerc şi, brusc,
merge spre aterizare. Ea se ridică încet, ca să nu se dezechilibreze, după care
– se aşează la loc, legându-şi mijlocul cu centura de culoare neagră. După
care, ca prin vis, aude scărţăitul frănelor, iar mai departe – sunetele tot mai
clare ale pasagerilor şi obişnuita forfotă. Cu mâna stângă, protejată de o
mănuşă albă, îşi ridică din coşuleţ revistele de modă şi ziarele, cumpărate de
la chioşcul de pe holul aeroportului, ce până atunci stăteau necicite pe
genunchi ei, le pune în buzunarul din spate a poşetei maronii, se uită încă o
dată prin gemuleţul rotund la pistele lungi şi înguste, de ciment ale
aeroportului, porneşte liniştită spre ieşire. Oprindu-se lângă cabină, priveşte
spre pilotul-secund, care iese în întămpinare – un băiat înalt, blond, cu nasul
ascuţit, zâmbitor, ce radiază în faţa ei de satisfacţia zborului reuşit, parcă
vrând a spune: „Iată, doamnelor şi domnilor, am aterizat la timp. Echipajul, în
special eu, merităm un sărut!..!.
Larisa se uită la treptele scării, aduse la
uşa avionului, caută din priviri, jos, faţa cunoscută a cuiva, după care,
hohărâtă, păşeşte înainte spre uşă, se aruncă în primul taxi sosit în
întâmpinarea pasagerilor.
- La hotelul „Hellerup Park”,- spuse ea
şoferului.
- Şoferul tăcut se conformă, apăsă pe un
buton, acceleră şi maşina o luă încet din loc. Manevrând volanul repede, el
scoase maşina pe autostradă, şi, peste aproape jumătate de oră, ea deja urca cu
liftul în camera de hotel.
Vara trecută, zburând cu avionul, după
aterizare i se făcu rău, de aceea acum se gândea la primul lucru ce va face, odată ajunsă acasă,
– să se întindă în pat, să servească un
suc de lămâie şi să
stea întinsă în pat.
Ieşind din lift, pe lângă ea au trecut doi
negri, care discutau ceva aprins, gesticulând cu degetele.
Pregătind cada, Larisa, dezbrăcându-se,
strânse părul lung şi blond într-un ghem, intră în apa fiebinte, primitoare, ca
într-o poveste, spusă seara târziu de mama ei, după o zi plină de năzbâtii.
După baie, se cuibării în patul moale,
întinzând mâna după receptorul telefonului, aşezat pe noptiera de lângă pat,
unde îşi aruncase poşeta sidefie.
- Alo! Recepţia?..- Trimiteţi-mi, vă rog,
în cameră cafea şi suc de lămâie şi fructe.
În câteva minute chelneriţa într-un halat
alb, cu gulerul bine apretat, cu şorţuleţul roz, mărginit cu două buzurănaşe
dantelate, cu o panglică albă-n păr, zâmbitoare, salutând respectuos în
engleză, trăsese lângă pat căruciorul micuţ, cu bunătăţile comandate.
Urându-i „poftă bună”, fata ieşi pe uşă..
După un astfel de drum lung, Larisa mânca
cu poftă. Băuse şi sucul, deschise televizorul.
Se transmitea o demonstraţie studenţească,
explozii într-o piaţă publică, demonstraţii împotriva terorismului, a
xenofobiei, - oamenii duceau nişte pancarte mari, scandând, până la venirea
poliţiştilor călare. Dar, fiidcă ea nu stăpănea încă bine limba daneză, Larisa
stinse televizorul, coborî din pat, încuiase cu cheia uşa solidă şi, lunecând
cu papucii de casă pe covorul moale, se aruncă din nou în pat.
Stinse televizorul.
„Dimineaţă trebuie să merg la Universitate,
acum trebuie să mă odihnesc”,- gândii Larisa.
În cap încă-i mai vuiau sunetele din avion,
ca un ecou răzbăteau de undeva, de dincolo de memorie, trăgând-o încet în
paradisul somnului.
Dincolo de perete, în camera vecină cineva
scăpase pe jos un vas sau ceva…
Ca să audă mai bine, scoase capul de sub
cearşaf, aciui urechile. Nu mai auzi nimic. În curând totul se linişti. Doar în
memorie, ca nişte pete sure, pluteau: aeroporturi, străzi, mama, tata, Laura,-
doar Vasile lipsea acolo pe aeroport, fiindcă mama şi tata i-au înterzis sever,
nu-i spună nimic despre plecarea ei
peste graniţă, iar el, după aceea ceartă, plecase la ţară, la părinţii lui, în
nord, chiar la graniţa cu Ucraina, într-un sat de pe malul râului Tisa. Acolo
era lumea lui cu pădurea verde de brad, munţii, crestele Măgurei, casele ,
acoperite cu şindrilă, turmele de oi, coborând dealul abrupt, clinchetul
clopoţeilor... După care – apa caldă din cadă, marea, valuri, pescăruşi, bărci,
marinari veseli, fete cu rochiţe
purpurii, Vasile, stând la masă cu o ţigancă, ce-i ghicea în palmă, trăgând cu
sete dintr-o ţigară ieftină, şuieratul trenului, ce trecu, ca vântul pe lângă
clădirile, cufundate în umbrele plopilor de la marginea drumului, pe care
treceau copii, întorcându-se de undeva de departe, cu sacoşele pline de fructe,
cântând un cântec, cunoscut şi de ea, de la scoală, din copilărie, care se
scursese la vale deodată cu părâul, ce susura la poalele dealului, acelui sătuc
mirific...
Somnul adânc îşi făcea veşnica-i datorie pe
deplin în faţa unei frumoase fete, o domina, purtând-o prin mrejele lui, într-o
lume, de nimeni ştiută...
...Se oprise undeva pe o insulă...
Acolo ea şi Vasile se plimbă în voie toată
ziua. Ea a început chiar să scrie şi poezii, poeme. Încercase chiar să înşire
nişte rânduri, pline de tâlc, de proză scurtă, gândind să scoată cândva şi o
carte, pe care, mai târziu s-o citească copiilor ei... Iar redactorul unei
reviste anume, zilnic îi scrie scrisori,
în care-i spune, ca ea să se grăbească a termina măcar prima parte a
povestirii, şi, că lui, redactor-şef, îi face o mare cinste să colaboreze cu
ea. .. Deja şi peste ocean s-a dus vestea despre inegalabilul ei talent.
Primise chiar şi nişte premii. Momentan ea încă nu s-a hotărât dacă să-i
trimită sau nu ultimele ei poeme, pe care le reciteşte zilnic în gând, uneori,
când e singură, - cu voce tare, descoperind că are şi talent de mare artistă,
încât crede că ar putea juca chiar ea rolul principal dintr-o presupusă piesă,
făcută colaj din acele poeme şi unele fragmente
mai dramatice ale prozei; vede în faţa sa actorul închipuit, poartă un dialog
cu el, ştie că el există, cum există – după părerea lui Vasile – şi Actorii,
Vocile, Umbrele, Ecourile, despre care el visa de multe ori să scrie...
... Se opri
într-un timp mai apropiat, când ei amândoi stăteau la o răspântie de
drumuri...
... Afară era o iarnă, ca de poveste...
Păşeau pe o alee. Era multă lume. El
îi eliberă mâna fierbinte, se duse să
caute un loc liber la restaurantul „Olimp”. Ea se oprise lângă oglinda de pe
hol, învărtindu-se în faţa ei, îşi îndreptă şuviţele părului de aur, ce-i cădea
lin pe frunte, aruncă privirea în direcţia clădirii, de unde răsunau nişte
sunete cunoscute. Poate – de la grupul de băieţi, ce se chinuiau să înlăture
zăpada de pe linia tramvaiului, ce în ziua respectivă, după toate
probabilităţile, nu circula, iar oamenii aşteptau în zadar, scrutând
depărtarea, tropăind în staţie.
- Hai să intrăm,- auzi în spate vocea lui
Vasile,- vino, am găsit o masă liberă, dar... promite-mi că n-ai să mă cerţi
faţă de oameni, -bine?.. – Despre aia... vom vorbi acasă.
- Bine,- acceptă ea, scăpând un zâmbet scurt, de pe buzele roşii de frig.
Am intrat. Ne-am aşezat la masa acoperită
cu o faţă de masă albă, cu marginile brodate în cruciuliţe. Nu departe de masă
cânta orchestra.
La început gălăgia din interiorul
restaurantului nu ne deranja, dar pe urmă, a început să ne deranjeze,
fărămiţând cursul ei în scurte fragmente. Am discutat despre lucruri mărunte,
încât eu am şi uitat despre înţelegerea noastră anterioară de a nu mai răscolii
trecutul, ce s-a interpus între noi, ca o adâncă râpă, în seara aceea. El nu
mi-a răspuns, doar şi-a strâns degetele în pumn, încet, ca un rac cleştii săi,
le-a pus pe masă, vrând să lovească
lemnul acela mut, să întrerupă totul: gălăgia, frânturile din discuţie, ce-i
încordau până la durere nervii, dar se răzgândi, îi era frică, că vor face
zgomot paharele sparte, că va veni chelnerul şi o să-l arunce
afară. Iar afară s-a arătat deja gerul, pictând geamurile cu flori albe-argintii.
„Ce s-a întâmplat?.. Totuşi, noi am trăit
atâta timp împreună!..”,- gândi Vasile...
M-a privit fix în ochi. Lacrimi amare s-au
ivit în colţul ochilor, s-au rostogolit, în final, încet alunecând pe obraji,
topindu-se pe buzele fiebinţi...
A
ieşit pe uliţă. Pe cer se cernea zăpada deasă şi pufoasă.
Trecătorii arătau ca nişte păpuşi mari,
încleite cu puf. Capul îi vâjâia de la muzica tare de jazz şi de râsetele clienţilor din restaurant.
Trecând de
câteva colţuri de stradă, mergeam – nu discutam nimic.
Vitrinele magazinelor de-a *lungul
bulevardului „Magheru” arătau comic, arătându-şi podoabele împreună cu florile
de gheaţă, care pe ici pe colo, prin colţişoare, sau în locuri, unde vântul a
reuşit cumva să se strecoare, - ieşeau frumuseţi fantastice.
În vitrina galeriei de artă „Simeza”-
aceeaşi poveste. Tablourile expuse
arătau, ca nişte desene rupestre, din preistorie.
- Mergem să ne uităm?,- i-am spus.
Am intrat în galeria de artă. El – după
mine, ca o umbră, s-a strecurat înăuntru, trăgînd repede uşa după el.
Vizitatorii analizau picturile, după care cineva, întorcându-se în stânga, spre
standul cu pliante şi albume de pictură,
ce-şi netezea tacticos bărbuţa ascuţită, ridicând ochii peste ochelarii cu rame
mari, ca să vadă cui anume să răspundă, semnând cu un stilou gros şi negru
catalogul lui, intitulat „Structura geomorfică”.
- ... e Dan Aurel!,- exclamă cineva, după
care tăcu, ca nu cumva maestrul să se supere.
- Pictează foarte frumos...,- întări cineva
spusele unei doamne bine îmbrăcate, cu o
haină lungă şi neagră, cu un fular alb, lung, înfăşurat în jurul gâtului,
ce-i scotea în evidenţă chipul frumos de
femeie spirituală.
Iar un domn, cu o servietă de piele în
mână, discutând cu un prieten, aţintindu-şi privirea spre tabloul, pe rama
căruia era scris: „Structurile lumii„ , ducând degetul arătător spre tâmlă,
spuse: „Merită să investeşti în pictura lui! – Ai să vezi,- peste câţiva ani, o
astfel de pictură va costa o avere!..
- „Nu poţi să ştii niciodată...,- spuse
celălalt domn, cu paltonul maroniu, cu glugă,- nu se ştie, dar...
O doamnă de talie mică, cu o poşetă-plic
în mână, indreptă privirea nehotărâtă
către prietena ei: „Picturile-s frumoase, dar şi banii... nu-s puţini! –
Uită-te, de exemplu, aceea...”Înserare”,
costă destul de mult!
- E...,- zise cealaltă, - e Şcoala
Băimăreană!..- Clasă!..
- Da, da, - întări spusele prietenei, şi se
întoarse către grupul de studenţi, care tocmai intrau.
Erau, cred, cei de la litere...,- mi se
păru. După care am dat spre ieşire...Mă gândeam că ce bine ar fi, dacă şi noi
am avea măcar o pictură a lui Dan Aurel acasă, pe un perete, din camera, cu
ferestre spre grădină, unde crengile cireşilor, primăvara, parcă intrau în casă,
atât de aproape erau, formănd un contrast de nebănuit. – Speram să am o astfel
de pictură, dar...
... El mergea alături de mine, tăcut.
Urmărea atent mimica feţei mele. Eu mă făceam că nu observ, după care el mi-a
explicat motivul: se iuta la mine, fiindcă,
în acel moment eu îi păream o statu*etă sculptată în marmură. Nu se
putea observa pe faţa mea nici o expresie. Orişice expresie se depărta de
obrazul meu, precum aburii de primăvară, ce se ridică de pe florile albe de
cireş.
Mai târziu el parta? discuţia despre pictură, analiza
sugestivitatea ei.
După care paşii noştri* au pornit pe
uliţele tocite parcă numai şi numai de picioarele noastre...
Peste câteva clipe noi am urcat cu liftul
la etajul patru, de unde, pe nişte trepte lăturalnice, înguste, ne-am ridicat
mai sus, la mansarda clădirii neterminate, istoria căruia o ştiam tot de la
Vasile:
- Aflând că în curând va veni naţionalizarea clădirilor, din 1947, proprietarii blocului de cinci
etaje, neterminat, de pe strada Galaţi – cei trei fraţi armeni au vândut unui
medic dentist toată clădirea, iar ei au fugit peste graniţă.
Medicul a început să lucreze la terminarea
blocului, adăugând şi câteva mansarde, camere de serviciu, magazine. Dar visul
lui nu s-a realizat. În scurt timp toate clădirile au fost naţionalizate, iar
medicul, de necaz, a înnebunit. De aceea, la etajul patru au rămas doar patru
camere şi câteva mansarde, pe care, pentru o sumă simbolică, soţia medicului le
închiria pentru studenţii din provincie. Iar stafia medicului, se spunea că mai
umblă şi azi pe coridoarele înguste ale mansardei.
... Prin ferestruica mică a mansardei,
lumina răzbătea mai slab, de aceea în cămăruţă era semiîntuneric.
... Discutam de toate. Despre viaţa noastră
privată nu vorbeam, ocoleam discuţia, de parcă ne temeam să ne atingem, ca de
nişte fulgi de nea, fiindcă, la prima atingere s-ar putea topi, sau, după un
timp anume, ar putea să se spargă, ca nişte statuete de cristal.
În curând se lăsă încet şi noaptea, în
linişte, precum primele acorduri ale toamnei...
El a
aprins lumina...
Veioza micuţă, cu picioruş de os, cumpărată
de Vasile de la un turc, din bazarul de pe plaja din Constanţa, brusc
împrăştiase întunericul, ca un uliu păsările cuibărite în cotloanele
gospodăriei...
Clipi din ochi, ca o pisică, după care, rezemându-se cu spatele de
perete, stătea nemişcat, îngândurat.
... Am început să-l rog, să nu se mai
întristeze. Mă gândeam: lasă, totul se va aranja mai târziu, deşi părinţii mei
sunt împotriva căsătoriei. Noi vom pleca undeva, în lume!..
L-am rugat ca să mă aştepte, până când şi
eu voi termina facultatea, fiindcă eu eram mai tânără – doar în anul trei de
facultate -, iar el, peste un an – termină, dar...
Vocea mea, îmi aduc aminte, ca un răsunet
dintr-un clopot spart, plutea de departe parcă, deşi eram aproape de el,
stăteam într-un fotoliu moale, lângă fereastra semideschisă, ţinându-mă de
balustradă, de parcă mă temeam, ca nu cumva ea să-mi alunece din mână, şi,
atunci eu aş fi rămas singură? în încăperea, unde toate obiectele au devenit
martorul iubirii noastre, şi, acum le este ruşine de mine.
Cuvintele lui alunecau ciudat spre memoria
creierului meu, căzând apoi, ca un bulgăre de lut argilos, în locul cel mai de
preţ – onoarea de fată, moştenit, poate, de la maică sa,- de aceea,
încăpăţănarea lui mă rănea. Am vrut să mă ridic şi să plec, dar nu puteam,
fiindcă inima îmi dicta: aşteaptă, încă nu s-a
sfârşit!..
Afară amurgul devenea din ce în ce mai dens,
acoperind totul încet, cu o mână
nevăzută.
Şi, s-a întâmplat ceeace eu nu doream să se întâmple, să iasă din mine...
Brusc
m-am ridicat, de parcă cineva ar fi apăsat pe un buton nevăzut, fără să
spună măcar „noapte bună”, şi am ieşit.
Pe coridor era răcoare.
Am coborât şi lângă teiul rămuros şi gros,
ce stătea ca o statuie de piatră lângă clădirea de cărămidă roşiatică, am aruncat o privire în urmă, am
strâns pumnii şi am fugit pe uliţa pustie.
După mine, la scurt timp, a apărut şi
Vasile. Văzând că eu alerg, s-a oprit şi a început să mă privească, de parcă
nu-şi dădea seama: sunt eu – sau o nălucă. Probabil el n-a reuşit să se
dezmeticească, iar eu eram deja departe, şi, în scurt timp am dispărut după curbă. Vasile striga ceva în urma mea,
dar era prea târziu. Strada a fost tăiată de tramvaiul 21, după care, în urma
lui au început să curgă şirul de automobile şi maşini de marfă.
Murmurul vântului de seară cădea lin
peste teiul adormit...
... Scrâşnetul tramvaielor răzbătea din
centrul oraşului, pierzându-se mai departe după ulicioarele întortocheate...
„Credeam ,- îmi spunea Vasile mai târziu,-
credeam, că tu te vei râzgândii în privinţa relaţiilor noastre şi te vei
întoarce.”.
Interesant, - după plecarea ta, eu stăteam
lângă acel tei şi nu ştiam pe unde să pornesc: să merg, în urmă, după tine în oraş, sau să urc din nou în
cameră şi să mă arunc în pat, să mă culc, ca
a doua zi să analizez situaţia, în care mă aflam în ultimul timp, să mă
gândesc, ce voi face mai departe.
Cântărind starea sufletului meu, eu am
urcat scările, m-am spălat cu apă rece, m-am schimbat, am stat câteva clipe
lângă oglinda rotundă, de lângă uşă.
Involuntar, în minte mi se perindă, ca o
umbră a unei păsări în zbor, un gând, despre o credinţă veche, în care se
vorbeşte despre omul, care, înainte de plecare se uită în oglindă, pe drum,
este pândit de moarte.
... Luând chipiul din cuier, am ieşit...
Răceala
serii îmi ciupea întărâtat obrajii şi buzele.
Am pornit spre Casa scriitorilor.
Restaurantul era plin. Cred că, înainte, a avut loc vreo conferinţă în Sala cu
oglinzi...Am luat-o încet spre Athene
Palace, la restaurantul „Cina”.
Chelneriţa, o fată tânără, cu obrăjorii
rotunzi şi rumeni, ştergea o masă din colţ, se apropie de uşă, îmi răspunse la
salut, arătându-şi dinţii mici, deşi şi albi, de care, cred că se mândrea, ca şi cu piciorele-i drepte,
cu coapsele plinuţe,- m-a invitat să iau loc la masa mea preferată, care, spre
marele noroc al meu, în seara aceea nu era ocupată, şi, de unde se vedea toată
forfota de la Sala Palatului, schimbul de gardieni, la ora exactă.- De la
bucătăria restaurantului se auzea cum curge apa în chiuvete, ducându-se apoi
undeva în venele oraşului, schimbul de replici între chelneri, o melodie
populară, fredonată de una dintre
fete...
- Mulţumesc, frumoaso, - i-am răspuns la
invitaţia fetei de a lua loc, aşezându-mă pe scaunul tapiţat, descheindu-mă la
nasturii de la gâtul cămăşii. – I-am cerut un pahar de vin roşu...
- Imediat ,- mi-a răspuns fata, intrând
după o draperie de catifea.
La masa vecină doi tipi discutau amical,
iar mai încolo – în stânga, alţi doi clienţi schimbau replici dure, făceau în
aşa fel, încât să se contrazică, ca apoi, unul dintre ei să zămbească, dând parcă
acordul celuilalt, care, bucuros de succes, goli dintr-un şut paharul cu vin,
lăudându-l pe celălalt, care dănea din cap, în semn de mulţumire, ca apoi,
înroşindu-se la faţă de atăta vin, gesticula cu mâna stângă, dansând cu
degatele în aer. I se părea, cred, că
spusele lui aveau o mare importanţă. După care ochii i se îngustau, erau
gata în orice moment să verse o lacrimă de umilinţă. Observând grimasa
insatisfacţiei pe chipul prietenului, lăsă privirea în jos. Tăcu. Se
întristă... Îşi turnă din sticla, aproape goală, încă un pahar...
A venit chelnerul...
Vinul roşu juca parcă în sticlă.
Vasile îşi turnă singur un pahar,
neaşteptând gestul acesta de la chelnerul, care se pregătea de această
operaţie... Bău cu sete. În vene i se tulburase sângele, încălzindu-i tâmplele.
Gândurile s-au împrăştiat în toate amintirile, după care imaginea i se opri
acolo, - lângă teiul acela, unde el n-a ştiut cum să reacţioneze. „Sau poate
aşa şi trebuia să se întâmple, fiindcă
în ultimul timp între noi se năştea încet încet o distanţare, un
interval rece, respingător, ca o iarnă friguroasă... Sau, poate, va veni şi o
zi... o primăvară... Mugurii plini se vor furişa încet la fereastra casei
părinteşti, iar eu, cu Larisa de mână, voi pluti* prin iarbă până la brâu, pe
cărările copilăriei, îmbătaţi de fericire... Tot ce s-a întâmplat, nu poate fi
uitat. Doar ea-i de vină...”
X X X
Gerul pişca de obraji.
Oamenii zgribuliţi de frig se grăbeau,
fiecare în treburile sale.
Urcând la mansardă pe treptele înguste, -
fiindcă în seara aceea liftul nu funcţiona, uitându-mă la luminile de la
hotelul „Intercontinental”, de peste bulevard, hotel cunoscut în oraş ca
centrul desfătărilor de toate felurile, care acum i se părea o imensă torţă pe
fundalul sumbru al oraşului.
In acel hotel Vasile nu a intrat
nuiciodată, deşi, uneori, dorea să tragă cu ochiul în culisele lui, să poată
face comparaţie între camera sa de la mansardă şi cu cea mai mică magazie sau o
cameră, destinată oamenilor de serviciu, camerele, care se aflau chiar la
etajul şaisprezece. Şi,nimeni nu ştia motivul acestor repartizări.
Ajungând la uşa camerei sale, deschise uşa,
se aşeză în scaunul în care, acum câteva
ore, stătea Larisa.
Pe fruntea lui au apărut broboane de
sudoare, iar în suflet simţi ceva amar. Îşi şterse fruntea cu batista, clipi
din ochi, scrutând întunericul, care se lăsa, ca o perie neagră, peria
penumbrele, învăluind oraşul obosit.
Fără să aprindă lumina, intinse mâna după
chitara cu şase corzi – cadou de la Larisa -, atinse încet strunele, căută
acordurile, începu să cânte, fredonând o romanţă compusă de el, cântec, care îl
însoţea mereu pretutindeni:
Mansarda-i – visul meu aprins,
E casa mea, castelul meu,
Iluzia tinereţii,
Malul abrupt,
Păcatul frânt, ca o aripă de condor,
Distanţa între sentimente,-
E vinul tulbure, păcatul conceput
În nopţi de mai – în nopţi târzii...
- Avec plaisir!- Avec pleaisir!..
Să-ţi aminteşti de mine
Din când în când...
Corăbiile să le-ntorci din drum...
De ceara lumânărilor
Pereţii ţes o amintire,
De vei tânji, revino iar,
Frumoasa mea mireasă din iubire...
Din foşnetul de seară,
Din ecoul scârţăitului stelar
Să-mi împleteşti un inelar!..
Eu am să-l port, ca amintire,
Ca visul blond- plin de iubire...
Refren:
Student am fost,
Student voi fi!
Un vis frumos printre mansarde,
Hoinar prin lume, cântăreţ
De inimi – veşnice
pancarde!
Mansarda-i
– visul meu aprins,
E
casa mea, castelul meu,
Iluzia
tinereţii,
Din
casa părintească – în lume:
Cărăruia
vieţii,
Urcuşul
greu, plin de amintire,
Mansarda-i
– veşnica iubire!..
Au
revoir madam!..
Avec
plaisir!
..................................................................
Noaptea
avea vise ciudate, straşnice... Parcă mergea undeva, pe un drum larg,
abrupt. El – un om important în societate, a ajuns să meargă pe jos pe aceea
cărăruie. Şi, brusc, în faţa lui apăru un om, îmbrăcat în negru, cu o secure
mare în mâna dreaptă. Speriat, el trebuia să se întoarcă repede din drum, să
fugă înapoi de unde a pornit, să se ascundă în curtea fratelui său...
..........................................................................................
- „Vasile!.. Vasile!.. Să nu te întorci!!.
Te rog, nu te întoarce!..”,- răsuna în somn vocea Larisei.
..........................................................................................
...Întorcându-se cu faţa spre perete, pe
partea stângă, Larisa adormi din nou. Respira mai uşor. Oboseala după un drum
atât de lung se făcu simţită. Întoarsă pe partea stângă, ea se afundă într-un
vis uşor, liniştit...
... Ea se plimbă pe o insulă necunoscută,
citeşte din nou poemele neterminate ale lui Vasile, iar el şi nemărginirea le
ascultă, memorând cuvintele, şiruri întregi de poeme..
X X X
REALY
În
marama transparentă a liniştii dimineţii, ce domnea deasupra satului, ca o lună
mare şi întristată încă din clipa când cocoşilor dimineţii încă nu le apăreau
în vis razele cu reflexii de aur ale zilei de ieri, au început să se strecoare,
ca o semiumbră, viitoarele surâsuri ale soarelui cu pomeţii roz.
Un norişor albui, ca de lapte, atârnat
undeva deasupra grădinilor, stătea acolo, aşteptând parcă, ca roua să lăcrimeze
în vale cu lacrimi de cristal, iar de sub petalele zgribulite ale florilor,
crizantemelor de câmp, clopoţeilor şi lăcrimioarelor sălbatice, de sub firele
de iarbă, ascunse de umezeală, ţesute fin de păinjeni, cu peliculă cenuşie, să se arate temător
fluturii albi, galbeni şi azurii, care, dezmorţindu-şi picioruşele plăpânde, să
dea din aripi tremurânde, poposind din floare-n floare, dansând haotic.
Prin
fereastra întredeschisă, prin perdeaua albă şi subţire, în cameră se
furişa un oaspete nechemat- un ţânţar cu picioruşe lungi, ţiuind subţire,
enervant, iar în urma lui – o musculiţă, ce căuta insistent o gaură în perdea,
ca să poată să se strecoare în locul acela, probabil, încă necercetat, tainic,
unde dormea dus Vasile Semeniuc.
Dormea cu
mâinile împreunate la tâmpla dreaptă, capul adâncit în perna mare, albă
şi pufoasă, brodată de mama sa cu cruciuliţe şi motive populare.
Lângă pat, pe o măsuţă rotundă stătea o
carte deschisă, iar lângă ea, răsfirate, - câteva reviste, ziare, scrisori,
plicuri, creioane- totul împrăştiat haotic, amestecat. Uneori, tatăl lui Vasile
îi atrăgea atenţia, arătând cu degetu-i
mare, noduros: „Ce-i la tine – nu-i la nimeni!- Mai multă ordine-i la mine.n
grajd!..”.- Comparaţia-l înveselea pe bătrân.-„Za, ha,ha!..,- râdea bătrânul,
scărpinându-se-n cap, după care, ştergându-şi fruntea asudată cu palma-i
muncită, îşi punea din nou pălăria-n cap, adăuga: „Măcar să fie cu folos!.. Să
iasă ceva din claia asta! – Că, vezi, la mine, doniţa-i plină, vezi?..”,- şi-i
arăta bătrânul doniţa plină cu laptele proaspăt, cu spumă albă, ca neaua.
..........................................................................................
A trecut deja mult timp de atunci. Vasile
Semeniuc a crescut, a ieşit în lumea gândurilor, precum floarea intră în
fermecata primăvară, neoprindu-se din drum, ca un vânt buiac: nici în faţa
ierbii, nici în faţa plopului, nici în faţa pomilor din marea grădină.
Păşea înainte, mergea undeva în necunoscut,
tot timpul întrebându-se: „De unde am venit eu oare?..- Ce caut eu în această
lume ciudată?..”.
„Ai venit, fiindcă trebuia”,- îi şoptea
cineva din interiorul conştiinţei.
Poate că-i El, dar eu nu-l văd... Unde-i?..
Unde se ascunde acel El?.. De ce nu pot să-l
văd?.. Să-l iau de mână, aşa cum mama o făcea, ca să nu mă pierd în
pădurea aceea, unde umblam după ciuperci?.. În doi ar fi mai uşor, nu?..
Fiindcă această lume, pe care o vedem, o simţim,- e atât de largă, de ciudată,
dar, cred că dincolo de ea mai sunt atâtea lumi!..
În urma figurii lui de om mare, cu alura de
om la locul lui, stăteau unele realizări, printre care şi patru volume de
poezie şi două romane, bine cotate de cercurile literare ale vremii...
„Curios lucru, nu?..”, - dorea parcă să-i întărească firul gândului şi ramura
părului, ce se lăsa pe perete, spre fereastră deschisă. – „Ciudat, ciudat”,-
repeta parcă şi vrejul de strugure,
legănându-se agăţată de stâlpul de mijloc de pe gang. În capătul lui, sub
laviţa largă, meşterirtă încă de bătrănul Marco, moţăia un pisoi cu pete negre
pe gât şi pe spate, trecând cu vederea insistenţa cărăbuşului, care, pentru a
se căţăra pe zid, trecuse peste ceva moale şi cald, frecându-şi de antene
picioruşele umede de roua, rotindu-şi căpuşorul micuţ, ca un grăunte de mei:
„ah, ah, vai ce moale-i aici... Pentru a trece
iarna mai uşor, am s-o iau şi pe vecinica mea Cărăbuţa, poate chiar şi
pe Marea Furnică Roşie”,- şi se târî mai departe pe zid, de acolo pe o scândură,
trecând de locul preferat al Marelui Păianjen, care, tăindu-şi răsuflarea,
aştepta să-i pice ceva-n păianjenişul invizibil. –„Că noaptea-i lungă,- gândea
el.- Iar eu încă nu am cinat.”.
Vara, laviţa de brad din faţa casei era cel
mai bun loc pentru odihna pisicii, care, umblând hai-hui toată ziua,- pe
acoperişuri, prin cămările vecinilor, prin podurile caselor. Acum stătea acolo
întins, ca un leu, mângâiat de bătrânul Semeniuc, care, cu coada ochiului se
iuta ba - la grămada de porumb de sub laviţă, ba la copii, care se zbenguiau în
curte, ascunzându-se şi sub laviţă. Atunci el se încrunta, strigând la copii:
„Nu călcaţi pe ştiuleţi,- aţi auzit, dracilor?!., iar, pentru el: „e! - ce ştiu
ei ce-nseamnă foamete?..”. Şi, prin faţa ochilor îi trecu imaginea aniilor 46, când el şi ai lui era să moară de foame,
dacă nu era acel săculeţ de porumb,
ascuns într-o groapă, în spatele casei...
Mormăind ceva, bătrănul lăsă pisica pe
laviţă, se aplecă după o nuia de salcie. Copiii, simţind pericolul, au întins-o
la vale. Bătrănul intră în casă, se întinse în pat...
„... O, Doamne!..Voi nu ştiţi ce a fost în
46 şi 47!.., porumbul trebuie respectat, ca pe ceva sfânt. Trebuie semănat în
fiecare an, pus deoparte, de rezervă... că, cine ştie?.. Eu am văzut cum mureau
copii de foame, în braţele propriului lor tată... – O, Doamne!.. De
foame!..Înţelegeţi!..De foame!..”,-gândea, monologând,
bătrănul,
întrerupt apoi de vecinului său Rahovan,
care tocmai intrase în curte, trăgând
după el
portiţa, ce scârţâia prelung.
Amândoi continuau discuţia, ca mai apoi să
iasă în curte, salutându-şi vecina Maria Botăşăna de la Osoi, care se întorcea
de la izvorul Şepusche cu două găleţi de apă cristalină, „ca lacrima
Domnului”, cum le plăcea să se laude osoienii cu apa izvorului lor, cunoscut de
când se ştie...
- Eh, ce ştiţi voi?,- spuse bătrăna,
probabil că auzise vorbele celor doi.
- Ştim şi noi, Marii, că şi noi am măncat
pita ceea, ca şi tine, schimbând vorba: - ei, ei, Marie, bătrâneţea-i grea,
cînd e viaţa rea...
- Că bine zici, bine zici... Şi, cum a
zis... no că uitai...Da, da, era un blestem, blestem, ce mai!..Dumnezeu i-a
pedepsit pe oameni pentru...
- Da, da, Dumnezeu...,- continuă Maria, iar
Michailo Rachovan îi preluă spusele:
- ...Şi va fi aşa, cum scrie acolo...,- vru
să citeze din Biblie, ca de obicei, atunci, când se ivea vreo ocazie să se
afirme pe această temă, ca după aceea să-nşire adevăratele poveşti, înflorate,
care , vrând-nevrând, te fermecau. Iar interlocutorul, de obicei, încerca să
schimbe fluxul discuţiei, cum o făcu de data aceasta şi Maria:
- ... Sau strâns atâţia şoareci, dracu să-i
ia!.. – Nu pot scăpa de ei!..- Trebuie să aduc pisica de la Vasilina lui Semen,
- să-i mai dau şi ăluia de mâncare!..
Şi cu asta, discuţia se încheia, fiindcă
Maria, luându-şi găleţile, pornea încet pe cărăruia de lângă Diordi Albiciuc,
spre casă, iar Michailo Rachovan trecea în grădina fratelui său Vasile, unde,
nepotul lui, meşter priceput la de
toate, şlefuia ceva cu zor la o maşinărie, pentru moara electrică, promisă încă
de anul trecut vărului său Mişco.
..........................................................................................
... În acestă dimineaţă bătrănul Semeniuc
dormea ,cufundându-se untr-un somn adânc în camera sa de lângă bucătărie, şi de
acolo nu auzea sforăiturile bătrănei Mării, sunetele căreia schimbau vibraţiile
aerului din cameră. Nu auzi nici zgomotul uşii, trăntite de fiul lui mai mic – Ivan, care ieşi în curtea, cuprinsă
încă de legile liniştii, nesupuse existenţei.
... În grajd mugi raguşit vaca, fiindcă i
se trezi viţelul, tropăind cu piciore în podeaua de lemn, precum cu nişte
ciubote tari.
În coteţ se trezi cocoşul, care cu cântatul
lui trezi păsările vecinului, cocoşul care îşi începu serenada cu nişte sunete
temurânde, mândru, de trei ori, ca după aceea să nu se mai oprească, chemând
parcă si celelalte păsări la un cor gălăgois, numai de ele înţeles.
De sub streşină grajdului zbughi o vrabie
micuţă, ca o nucă, ştergându-şi clonţişorul micuţ şi gălbui de scândura vopsită
în albastru, de sub gang, după care, o stropi cu găinaţ, scuturând din codiţă,
sări uşurată pe oala pusă de gazda la uscat, pe creanga părului de lângă gard.
De acolo, zburlindu-se, zbură în dreptul geamului, unde o musculiţă minusculă
se zbătea să intre înăuntru, o ciuguli fulgerător, după care se aşeză pe un
vrej de strugure, de unde, lunecând în cădere, prinse o furnică neagră se
îndrepta undeva, bâjbăind, ca o precupeaţă, ce a întărziat prin cârciumi şi,
acum se întoarce, alergând prin piaţa aglomerată la taraba ei, plină de
mirodenii, numai de ea cunuscute, ca să le vândă, iar, seara, după ce-şi numără
creiţarii, să se întoarcă acasă devreme, ca nu cumva vreun hoţ să-i caute-n
poale.Vrabia ar mai fi vrut să mai caute
şi altceva de măncare, dar graurele sur, ce ani de-arândul înnoptează în fân,
în vârful şurii, acoperite cu şindrila de stejar,- acolo el îşi avea cuibuşorul
lui călduţ, pe care, anul trecut, fără voia lui, îl ocupă o pereche de vrăbii
zburlite. Poate că acum, văzând-o pe micuţa vrabie pe gang, graurele veni în
picaj spre el, lângă vrejul de strugure, o speriase tare, încăt ea zbură pe
nucul înalt, ascunzându-se în frunzişul lui des.
Undeva departe, la orizont, se răsfrânse un
ecou al unei bubuituri. În casă se auzi un zgomot, sau, poate, i se păru
graurului, fiindcă el îşi luă zborul său neobişnuit spre est, unde s-au înfipt
deja suliţele lucioase ale soarelui, dând viaţă orizontului. Un nor albicios,
ce până mai atunci plutea peste
grădinile cătunului Fedeţul -
grădina lui Vasile Semeniuc-,
începu să se sfarme în peticele răsfirate, până când nu se depărtă, înghiţite
de orizont. ..
X X X
... El s-a retras în sine, în colţişorul său al aşteptării, al unei
aşteptări cuprinse de dor.
Ea a plecat spre târgul tristeţii, spre
locul tânjirii. Păşea îngândurată, în mâini ţinea o candelă, mergea în urma
lui, gândind: „Iată, această-i candela mea şi – eu păşesc în urma lui, prîn
târgul tristeţii, a tânjirii...”.
Din când în când tristeţea ei era înrămată
de o lumină ciudată, ce se lăsa de undeva din înălţimile plopilor de la
marginea drumului.
Absenţa lui pentru el era o durere
nestinsă, pe care nimeni nu putea s-o înţeleagă. Era o suferinţă tulbure,
clocotindă...
Închiderea lui în sineşi năştea o poveste
nepovestită încă despre ceeace nu este văzut de om, despre ceeace încă nu s-a
desfăşurat, ca o lacrimă nenăscută încă în trupul tănăr, care încă n-a cunoscut
durerea...
„Era o zi de miere sălbatică,
dulce-amăruie, ca un vin al căinţei”.
„De ce amărui?”.
„Amărui, fiindcă era un timp, când gândul
trebuia să se restrângă, să se călească, ca fierul încins pe nicovală”.
„Da, da, fiindcă în acel moment deasupra
noastră atărna un mare clopot...”
..........................................................................................
Bim!.. Bom!.. Bim!..,- bătu deja a treia
oară clopotul bisericii, când Vasile, adâncit în somn, visă un vis ciudat,
amestecat cu o voce himerică, care se
asemăna cu cea a Larisei, glasul, ce-l chema: „Vasile!.. Vasile!.. Nu te
intoarce!..Te rog, nu te întoarce!..”.Chemarea se amesteca cu sunetele
clopotului...
Bim!.. Bang!.. Bim bang!.. Bim!-m-m-m....
..........................................................................................
De când Vasile se întoarse de la Bucureşti
în satul lui natal, la casa părintească, lui îi plăcea să doarmă până la
răsăritul soarelui, ca în copilărie...
„... Pentru cine bat clopotele?.. – De ce
se aude clopotul?,- se întreba el, frecându-şi ochii umflaţi de somn. După care
se întorcea pe partea cealaltă, dădu drumul la radioul Atlantic”, de unde
răsună un cântec vechi şi cunoscut: „Drumurile...”, după care ?dictorul anunţă
starea vremii: „În zilele următoare se anunţă vreme frumoasă. Temperatura
apei mării - 18 grade, văntul dinspre sud-est...”.-
„Acolo-i de mine... N-am fost demult la mare”,- murmură Vasile, după care mută
programul pe o altă frecvenţă. De acolo răsună o muzică veselă. –„Ah, astăzi
este duminică. Ia te uită, am şi uitat!..”. Sări din pat şi se apropie de
fereastra întredeschisă. Deschizând fereastra, în cameră-i năvăli aerul curat
al dimineţii. Soarele deja atârna deasupra satului, ca o stemă, de unde-şi
trimitea razele printre crengile plopilor şi a arinilor.
Tatăl lui a ieşit din grajd, ţinând în mână
doniţa plină cu lapte.
„Bei lapte?”,- întrebă bătrănul, văzând că
băiatul s-a trezit deja.
„Da, beau, numai să mă spăl”,- răspunse
Vasile cu voce tare, ca să se audă, fiindcă tocmai atunci găinile ieşiau
cotcodăcind din adăpost, fiecare cu cotcodăcitul ei, fugind de cocoşii ce le
goneau prin curte...
„Dacă treci pe la prietenul tău, în drum,
să intri şi la magazin, să iei păine”,- îi spuse mama, ştergându-şi mâinile în
ştergarul brodat.
„Da, bani ai?”,- adăugă tata.- „Că voi,
studenţii...- studenţi!..”
„Am, am, mi-a mai rămas ceva mărunţiş încă
de ieri”,- spuse Vasile, îndreptându-se spre portiţă, pe cărare, pe sub nucul
bătrân, ce se aplecă, ca un semn de întrebare, de atâtea furtuni şi ierni
grele, peste gardul de scândură, parcă întrebându-l: *”Încotro, Vasile?..”.
Mai departe, cărarera ducea pe sub gardul
viu de salcie, alun, vişin, cuprins de vrejuri şi buruieni.
„...Ca într-o pădure,- gândea Vasile.- „Ce
a mai crescut acest gard!.. Nu-i cine să-l cureţe. Tata-i bătrân, nu mai poate
să le facă pe toate, iar eu – nici pe atât, fiindcă cartea-i pe primul loc, iar
fratele Alexa vine mai rar pe acasă...- Asta e, n-ai ce face!..”.
Pârâul îşi depăna taina, curgea încet pe
Fedeţul, mângăind rădăcinile ierburilor, ce acopereau pietrele nămolite, tainic
cotind printre rădăcinile arinilor, după care reapărea din nou, din dreptul
casei lui Ivan Dobra, gonind în linie dreaptă până la podeţul de lemn, de lângă
Pitiu Rahovan, ducându-şi trupul firav peste pragurile de uluci, uitate în apă
încă din primăvară, când albia-i creştea, deseori speriind vecinii de pe malul
drept, de-alungul şoselei. Atunci le apărea ca un zmeu, mai mai să-i treacă
gardurile de nuile, să le inunde grădinile. Dar acum însă, pârâul se furişă în
mrejele sălciilor, susurând...
În cătunul Fedeţul era linişte.
În curtea lui Nekolai Ruscovan răsunau
căteva voci. „Poate că Nekolai hrăneşte animalele, sau, poate că a fost la
profesorul Petro Ţifrac, să-i ducă cartea citită de Marius”,- gândea Vasile,
când auzi: „Odo’, dute şi dă cailor de mâncare!.. Că mergem la
Preţarinoc...Nu?..”;- strigă Vaseli Ţifrac, sucindu-şi mânecile cămăşii albe de
in, aplecându-se la roata din faţă a căruţei, meşterind acolo ceva.
Din grajd se auzea: „ne-ea!, ne-ea!, ia
ridică-te!.., să nu răstorni găleata, că te ia dracu’!..- Ce dracu ai!?.- Ne-e-ea!..
Gloabă!..”.
Lângă Ivan Bout l-a întălnit pe Ivan
Drâmba, care la aceea oră a fost deja la vecinul Cervonis să-şi cumpere sfertucu'. Faptul că
trăsese la măsea, se vedea pe faţa lui, ce radia de bucurie, cu ochii
strălucind, ca la o pisică, căreia-i aparu brusc în faţă umbra unui şoricel
grăsuţ, ce se înfrupta toată iarna din slănina vecinilor, nepăzită de nimeni,
iar acum ajunse să bucure stomăcelul pisoiului. Dând mâna cu Vasile, spuse cu
bucurie, cu ochii umeziţi de emoţie:”ai, ai, domnişorule, te-ai întors, te-ai
întors... Ce mai faci?.. Ai venit să-i vezi pe ai tăi?..Cât stai?...Bine, bine
că ai venit... Să treci şi pe la noi, ai, iai, iai...”,- adăugă, frecându-şi
mâinile.
„Stau vreo două săptămâni, trei, patru”,-
îi răspunse, râzând, Vasile.
„Puţin, puţin, domnişorule... Nici n-o să
avem timp să-mburdăm păhăruţul...”, - ce
spuneţi, ha?..”,- adăugă Cervonis, bătându-l prietenos pe umăr cu palma muncită, cu degetele noduroase.
„Va fi timp şi pentru asta, unchiule”,- îi
răspunse Vasile.
„Dă Doamne, dă Doamne... Că cine ştie...”,-
îi răspunse Cervonis, oprindu-se, lăsându-l pe Vasile să treacă pe partea
cealaltă a drumului, care o luă la vale, pe lângă casa lui Iurij Grijac, unde
doi băieţi băteau cu zor mingea, neluând în seamă trecătorii, pe Vasile şi încă
două femei, ce au apărut, ca din senin, pe uliţă. Una dintre ele,
recunoscându-l pe Vasile, salutându-l cu „bună ziua”, schimbă desaga de pe un
umăr pe celălalt, se pierdu repede printre sălciile pletoase de pe marginea
drumului...
Pe drumul principal trecu repede un camion,
iar după el – încă două maşini mici, claxonând de căteva ori, deşi nimeni nu se
afla pe aproape.”Se duc, probabil, la Băile din Coştiui, la odihnă”,-gândi
Vasile, apropiindu-se de centrul comunei. Acolo, lângă magazin, se strângeau
oamenii. Se aşeză şi el la rând, fiindcă-şi aduse aminte, că mama i-a spus să
facă rost de păine, că ea s-a săturat să mai stea la coadă, să vină acasă doar
cu două pâini negre, raţia pe două zile
pentru patru suflete.
„...Încă n-au adus...”,- spunea cineva din
rând.
„De adus – vor aduce, numai nu ştiu când şi
cât!,- adăugă femeia cu şorţul negru, legat neîndemânatic la brău.
„Bărăganu-i mare!..”,- adăugă bătrânelul
mic de statură, cu cămaşa tărănească, legată cu un şnur roşu la gât, deşi afară
era destul de cald la ora aceea.
Soarele începu să ardă din ce în ce mai
tare, înfigându-se în asfaltul crăpat ici colo, semn că drumul era cărpit cu
mulţi ani în urmă.
De
după colţ au apărut căteva maşini, una după alta. „Poate că au deschis
bariera de la Crăciuneşti, - gândi Vasile.- Până trece trenul de Bucureşti, se
strâng o grămadă de maşini la barieră”.
Lângă bufetul de alături s-a oprit o maşină
cu marfă.
„Au adus berea”,- spunea cineva din rândul,
care se mărise deja, ajungând dincolo de gard, după plopul costeliv.
Băieţii, care până atunci stăteau rezemaţi
de gard, plictisindu-se, s-au apropiat de maşină.
„Haideţi, băieţi, daţi-mi o mână de
ajutor,- i se adresă şoferul,- dau o bere”
*.Băieţii n-au mai stat pe gânduri, s-au urcat repede în maşină. Şeful
bufetului, Vasica Bout Victân, un domn dintr-o bucată, vesel, ca de obicei,
apăru din birou cu câteva facturi în mână, îl salută pe şofer, comandă:
„băieţi, haide vere, i*a o ladă, ia o
bere!.. – să nu spargeţi cumva..., încetuc, încetuc...”.
Rândul, la care stătea, Vasile se dublase.
Oamenii se împingeau, discutau aprins. Miliţianul Potârniche apăru de după
bloc, privi spre mulţimea agitată, ascultă, pe urmă se trase la umbră,
scoţându-şi chipiul unsuros, se scărpină pe chelie, intră în separeul
bufetului, unde-l aşteptau câteva beri reci în frapiera de alumuniu, cu gheaţa
adusă din pivniţa de la Coştiui.
Afară căldura se revărsa peste tot,
încingând aerul, amestecând totul într-un amalgam fierbinte, înăbuşitor, care
apăsa pieptul oamenilor, obligaţi de soartă să aştepte porţia lor de pâinea
ceea de toate zilele.
Vasile îşi scoase vestonul de culoare albă,
a rămas doar într-o cămaşă cu măneci scurte.
Şoferul Ilie, cel care a adus berea,
meşterea ceva lângă maşină, ştergându-şi mâinile murdare cu o cârpă de bumbac,
după care, ştergându-şi fruntea asudată, intră şi el în separeul bufetului.
„Nu îi e frică de Dumnezeu?”,- spuse cineva
din rând, când Popadiuc trecu cu carul plin de iarbă, gonind caii.
„Păi, a fost omul să aducă iarba din
ţarină!”,- spuse altcineva.
Şi chiar azi?!.-De sfânta sărbătoare?!”,-
adăugă o femeie.
„No, da tu de ce nu *eşti astăzi la
buserică, ci stai aici, în rând?!.”,- reteză scurt femeia cu baticul în
picăţele.
„De ce?,- mă întrebi...Holbează-ţi
felinarele, să vezi mai bine... –De ce... Fiindcă-i musai!..-Da tu de ce stai,
ca o cânepă, lângă gard?.!.-Trebuia întâi să te fi dus la biserică, pe urmă
aici... Da,- e bine!?.”,- mai adăugă cineva, nu se mai înţelegea cine, fiindcă
agitaţia şi căldura i-a întărâtat, de-şi pierdeau controlul asup*ra vorbelor.
„Da să ştii că eu nu-s păcătoasă, ca tine,
bine!, - am timp să mă duc şi la biserică, am..”.
„Du-te, du-te, cine te opreşte?!.,- degeaba
umbli, fiindcă eşti plină de păcate, ca
*oaia de scaieţi!..”.
„Ia mai tacă-ţi gura, spurcato!”.
„Da ce dracu aveţi?!.- V-a apucat
strechea?!.”
„No, no, i-a mai terminaţi odată!,- se
răsti moşulică, cel cu cămaşa ţărănească, care, nu se ştie cum, acum şi-a
descheiat cămaşa de la gât.
Lângă uşa
primăriei au apărut câţiva tineri, îmbrăcaţi sumar, cu ţigări în colţul
gurii, rădeau ironic de cearta oamenilor.
Din difuzorul căminului cultural se
răsfrângeau fragmentele unui cântec popular, cunoscut de mulţi roneni, care mai
frecventau spectacolele organizate în cadrul festivalurilor „Cântarea României”.
Festival*, la care a participat, doar o singură dată, şi Vasile, de i-au rămas
întipărite în minte acele cuvinte fără sens, rostite de tovarăşul Stan.
„Melodia asta am mai auzit-o şi atunci, în
tren, când am plecat cu Larisa la mare,- gândi îngândurat Vasile.- Trenul zbura
prin câmpia nesfârşită, unde, pe ambele părţi a căii ferate, spicele de grâu,
pline, se aplecau în bătaia curentului de aer, iscat de viteza trenului, de
parcă îngânau o poveste tainică, străduindu-se din răsputeri să lege vreun
semn, doar de ele ştiut, ca un copil în faşă, ce întinde mânuţele spre
lucrurile necunoscute încă.
„Cât vezi cu ochii – grâu, doar grâu”,-
spunea atunci Larisa, ducându-şi degetele subţiri şi lungi peste cosiţele-i
despletite, nedezlipindu-şi ochii de geamul cuşetei trenului.
... Vântul cald îi mângâia, îi spăla ochii obosiţi. Trenul era
supra-aglomerat cu turişti din toate părţile.Toţi mergeau la mare, se grăbeau
să ajungă acolo cât mai repede, ca spre un miraj, ca nişte beduini spre
imaginara Mekă.
... Într-un colţ al coridorului stăteau doi
negri*, discutând ceva, scoţând nişte sunete ciudate. Două fete blonde,
rezemându-se de uşa compartimentului, zâmbind, discutau, probabil că îi bărfeau
pe negr*i, aruncând în direcţia lor ocheade leneşe. La una din ele, rochiţa i
se ridică sus de tot, de i se vedeau chiloţeii de culoare roz. Tenul pielii lor
bronzate de pe piciorele bine făcute, atrăgea atenţia băieţilor veseli, ce s-au
oprit în celălalt capăt al coridorului şi cântau, acompaniaţi la chitară, un
cântec cunoscut.
„Ia priveşte, fetiţa de lângă geam nu are
sutien. Pieptul plin, sânii, ca două lămâi. Ha, ha, ha!!.”,- râdea unul din
ei.
Hai să le salutăm”,- spuse celălalt.
„Facem pariu că mâine, la plajă, fetele-s
ale mele. Pe bune!.. Facem pariu?..,- spuse chitaristul, întinzându-şi gâtul
lung, ca de curcan.
„Hai să mergem la ele!”,- spuse băiatul
brunet.
Vasile se tot uita spre orizont,
delectându-se cu privelişti.
Din când în când, în dreptul geamului se
prelingeau stîlpii de telegraf. La orizont se arătau câteva repere mici.
„Poate că-s combinele”,- gândea Vasile, şi
gândul îi zbură, ca o pasăre, într-acolo – în depărtare...
... El parcă aleargă pe o cărare prăfuită,
după care coteşte spre lanul de grâu, înnoată între spice mari, tânguitoare, se
avântă apoi spre un punct neclar... Acolo- în depărtare se vede umbra cuiva,
îmbrăcat în alb... Vântul uşor alungă pentru moment arşiţa verii, îi răcoreşte
fruntea-i fierbinte... Pune palma streaşină deasupra ochilor, scurtează
orizontul...”Este ea, Larisa!..”, - vru să strige şi să ţâşnească înainte, dar şi-a oprit brusc
dorinţa, ca apoi să alerge, fluturând cu baticul roşu, strigând din răsputeri:
„Lariso-o-o!!- Lariso-o-o!!.”. Deşi ecoul din câmpie nu se întoarsese, lui i se
păru, că spre urechile lui ajunsese: ...o-o-o...
... Aleargă... Nevinovatele spice cad sub povara paşilor lui... grăunţele aurii
sar din spic, cad în pământul uscat, fierbinte. Şi, brusc, marea fără sfârşit a
lanului de grâu parcă înghiţi silueta Larisei. Învins, Vasile se aşează în
mijlocul lanului de grâu, presărat ici-colo cu mari mănunchiuri de maci, după
care cade pe spate, desfăcând larg mâinile, de parcă era răstignit pe cruce.
Curând Vasile adormi cu un somn adânc, intrând în el, adâncindu-se, ca într-o
căpiţă de bumbac, până când totul intră
într-o linişte deplină.
... O visează pe Larisa... Ea – în mijlocul
unui câmp, goală, se scaldă într-un lan cu grău auriu, îl cheamă şi pe el, îl
imploră:
„Vasile,
vino!.. Vino să asculţi glasul
pământului... Aici este atât de cald!.. Vino!.. Vino!..
„Biletele la control, vă rog”,- *spuse
controlorul, adresându-se lui Vasile.
Derutat de o astfel de trecere bruscă de la
visare la realitate, Vasile se uita la controlor drept în ochi, după care
privirea lui lunecă pe uniforma de un albastru închis cu trei steluţe aurii,
înfipte în limbile gulerului curat şi
apretat. La început lui i se păru că se află în faţa unui ofiţer de poliţie de
rang superior, sau la parterul hotelului „Athene Palace”, cu generalul de
acolo, ca apoi, scuturându-şi capul, ca de ploaie, să-şi revină la realitate.
La aceasta se mai adăugă şi tonul controlorului:”... biletele dumneavoastră!..”
„Da, da, repetă repede Vasile, ducând mâna
în buzunarul de la piept al cămăşii. – „Poftiţi!..Poftiţi,- spuse, întinzându-i
biletul.”. Contrololul le perforă – claţ-claţ – şi se duse mai departe,
făcându-şi cu greu loc printre două dame durdulii, ce stăteau la poveşti pe
holul şi aşa îngust. Se auzi:”pardon, pardon!..”.
„Vă
rog, vă rog!..”.
Negrii, care pânâ nu demult stăteau lângă
uşă, au dispărut undeva. Probabil că au coborât într-o gară oarecare. În
schimb, fetele blonde au rămas tot la locul lor, de data aceasta fixându-şi privirea undeva fără destinaţie.
Larisa stătea în compartiment, la locul ei,
se uita prin geamul de alături la clădirile înalte, ce anunţau parcă ”iată, se
apropie şi gara!”.
... Pe malul prietenos al micii insule, de
pe malul abrupt al mării, se înălţa un
hotel mic, cochet, cu două etaje şi o terasă, cu vedere spre mare. Copacii
tropicali formau o alee în forma literei L; de departe arătau ca nişte
tablouri, pictate în secvenţe suprapuse, de un pictor naiv. Pe băncile înşirate
de-a *lungul aleii, seara se întâlneau
perechile de îndăgostiţi sau bătrâneii, ce-şi depănau amintirile tinereţii. Mai
departe, în faţa hotelului, se întindea plaja în forma frunzei de arţar,
toropită de căldura soarelui de amiază, care se pierdea undeva spre sud, către
stâncile mari, albe, ca de var. Când trenul coti spre dreapta, de după hotel se
arătă o parte a mării liniştite, care părea că se uneşte cu cerul azuriu. Se
părea că nu există diferenţe, sau distanţe. Din tren nu puteai distinge aceea
linie a orizontului, ce desparte aceste două infinituri: cerul şi marea.
Totuşi, probabil, exista diferenţa undeva în interior, atât în mare, cât şi în
cer, în adâncimea valurilor tainice şi în fără de marginea constelaţiilor.
...În gara Constanţa era plin de lume. Toţi
se grăbeau undeva cu autobuze, tramvaie,
taxiuri, doar să ajungă odată la destinaţie, să se odihnească, iar seara să se
plimbe pe malul mării, sub cerul fermecat de apusul mirific, tulburător în
acelaşi timp.
Hotelul la care s-au oprit Vasile şi Larisa,
se afla chiar pe marginea mării, cu vederea spre mare, aşa cum îşi dorea.
Instalându-se cum trebuie, punându-şi toate
obiectele aduse la locul lor, în scurt timp au coborât spre mare, nerăbdători,
au şi uitat de oboseală. Afară era cald, dar apa încă i se păru rece, de aceea
Larisa se abţinu de la scăldat. A început să se stropească cu apa rece, după
care, strigând, se aruncă, ca o vrabie în topeala verii, în mare, apoi ieşi*
brusc din valuri, se scutură de frig, râzând vesel, chicotind „br-r-r-r!!.”. În
scurt timp plaja se acoperii de lume: tineri, perechi, copii.. În orizont au
apărut câteva bărci de salvare, iar mai încolo s-au înşirat, ca la paradă
vapoarele de marfă. Larisa, punându-şi binoclul la ochi, citi, exclamând:”
ia uite, Vasea!..- „Transilvania”, iar
celălalt „Rostou”, iar mai încolo... Vasile îi luă binoclu, spuse: „stai să-l
„împuşc” şi eu...”.- Larisa nu se dezlipea de binoclul, cumpărat la o tarabă în
Polonia,- tot timpul îl lua cu ea, ca pe o păpuşă. Considera că prin binoclu
vezi lucrurile şi lumea altfel.- Şi avea dreptate, fiindcă Vasile, privind mai
cu atenţie, văzu cum un om cerea disperat ajutor, ceeace îl făcu martor la acel
eveniment, iar Larisa avea ce să comenteze mai toată ziua după aceea,
sunându-şi prietenele, cum ea cu Vasea al ei au anunţat salvamarul.
Mai încolo, aproape de locul lor nişte
copii - se jucau cu mingea, alergau, râdeau veseli. Mingea se opri lângă
piciorele Larisei, după care se rostogoli în mare. Valul o luă şi o duse în
larg, după care o aduse din nou la mal. Băieţii s-au aruncat după minge. O
fetiţă cu cosiţele aurii, cu o gropiţă mică pe obrazul stâng, luă mingea în
mână, o stânse la piept, iar un băieţel i-o smulse, strigând: „hai, nu sta!”.
Fetiţa nu se supără, alergă după el, se împiedică în nisip, căzu, împrăştiind
nisipul pe cearşaful Larisei, se scuză copilăreşte...
„Parcă-i Maricica lui Sandu”,- zise
Vasile,-luând-o de mână:”hai în apă”, după aceea ne vom usca, uite, acolo,
lângă barca aceea poţi să te şi schimbi”.
„Să nu stăm prea mult, că ne ardem”,-
spuse Larisa, potrivindu-şi ochelarii de soare, cu rame aurii, cumpărate de la
un grec, pe plajă.
Uneori Larisa simţea nevoia să-şi descarce nervii pe orşice, doar să se
simtă în largul ei. Capriciile feminine nu îi lipseau. Ceeace înşelegea bine
Vasile. În acele momente el se făcea că nu înţelege nimic, dar acţiona întocmai
şi la timp, doar să-i satisfacă micile mofturi feminine. Iar Larisa, la rândul
ei gândea de-ale ei: „Vom petrece aici vreo opt-zece zile, după care vom pleca
la Bucureşti. Acum e important să mă distrez, să-i fac pe plac inimii, că prea
multe lucruri mi-au împuiat capul, plus zgomotul infernal al oraşului...”.-
Gândind astfel, se uita pierdută în zare, iar în minte îi stăruiau cuvintele
mamei: „Te-ai legat de Vasea cu tot sufletul, umbli ca o gâscă după el, pe
toate drumurile!..Proasto!.. Ţi-ai ales un ţărănoi şi nu poţi să-l mai
slăbesti...Scriitor!.. Halal scriitor!.. Da, da, frumos din partea ta!.. Îl
faci pe taică- tu să sufere...Unica fiică...Frumos, frumos!.. N-ai ce zice!..
Oi-ioi-ioi!..Mă duci la groapă!.. –Câţi băieţi nu sunt prin preajmă?-
Spune?..Şi încă din ce familii!..Iar tu: Vasile, Vasile, şi - gata!..”.
Ieşind din apă; Larisa călca încet pe
nisipul cald, păşea drept, după care, aplecându-se încet în faţă, greutatea
frumosului ei corp se mută în picioare,
unduindu-se din talie, pe care Vasile o apucă uşor cu mâna dreaptă, din spate,
cu stânga îşi şterse broboadele de apă de pe frunte.
„Stai, că mă gâdili!..”,- îi spuse ea.
„Ştiu, ştiu. Şi ce dacă?..”, răspunse el.
„Du-te..”,- îi spuse ea, ciupindu-l pe
obraz.
În apropierea lor- aceiaşi copii se jucau
în continuare cu mingea. Unul dintre ei, închizând din mers ochii, lăsându-şi
prietenii, se aruncă în valul, ce tocnai se apropiase de plajă, dând iute din
picioare. După care, fetiţa cu părul bălai, îl urmă, pluti parcă, ca un peşte,
uşor, dând repede din mâini, ca o pasăre din aripi. Apa-i cuprindea trupul, ce
se înfigea uşor în apa transparentă, verzuie.
„Interesant, nu?,- apa-i verzuie, iar
oamenii spun „marea neagră”,- gândea Larisa, urmărind mişcările fetiţei.- „Va
fi o înotătoare de clasă!”,- gândea.
„Va fi, va fi”,- spuse şi Vasile, de parcă
i-a ghicit gândurile, uitându-se la fotograful, care se străduia să prindă o
secvenţă cu fetiţa.
„Dacă nu-şi va alege o altă profesie”,-
spuse Larisa. Stii tu cum sunt copii: atunci,când sunt mici- vor să devină
artiste, la douăzeci – model, maşini... Copii vor una, părinţii – alta.- Ce
crezi, din mine n-ar ieşii şi altceva,
decât medic?.. Dar mama tot insista: medic, medic!.. Şi iată, acum mă
chinui...-Încă doi ani...”,- vorbea Larisa, inspirând adânc briza mării.
„Dar mie nu-mi pare rău că mi-am ales
meseria de pofesor. Tu ştii doar, în familia noastră a devenit ca o tradiţie să
fi profesor”,- spuse Vasile, zâmbind...
......................................................................................................
Băiatul,
văzând ce frumos înoată fata, lăsă mingea pe ceama celorlalţi, sări în
apă, răsucindu-se ba pe spate, ba lateral, în toate felurile, cuprinzând apa la
piept, ca pe o pernă, vrând să se afirme şi el, arătându-şi îndemânările.
Gălăgia de pe plajă începu să se
amplifice,- semn că ora prânzului a
trecut, iar lumea se înghesuia pe plajă, şi aşa supraaglomerată.
Lângă cearşaful lor trecu cineva în goană,
se auzea cum scârţâi nisipul sub paşi. Lariasa ridică capul, se întoarse cu
spatele la Vasile, îşi desfăcu bretele sutienului şi se întinse pe burtă,
lăsând spatele în bătaia razelor soarelui de amiază.
Vasile scoase dintr-o pungă romanul început
încă în tren, răsfoi câteva pagini, se opri la pagina, care la marcat mai mult,
o reciti, vrând neapărat să-şi clarifice, cine a fost individul de a ştiut
ascunzătoarea secretă şi, de ce personajul principal, la urma urmei, se dezice
de ea..., cea, care l-a salvat la momentul potrivit...
Săturându-se de atâtea complicaţii, de
atâtea episoade neclare, Vasile închise cartea, scoase din aceeaşi pungă
colorată, cu imaginea produselor unor
firme, ce vindeau diferite sortimente de lichioruri, un creion şi revista
„Rebus”, apucîndu-se să completeze micile pătrăţele. La unul din ele se opri,
fiindcă nu ştia răspunsul.
„Larisa, ce poate fi?..-Ajută-mă...”
„Ce anume?”,- întrebă parcă în şoaptă,
neîntorcând capul.
„Ascultă... Unsprezece... Pe verticală:
„Una din atribuţiile comandantului de navă...,iar, pe orizontală: „Renumitul
fizician danez”,- repetă încet Vasile, subliniind fiecare cuvânt.
„Nu ştiu,- spuse Larisa. – Când voi merge
în Danemarca, îţi voi trimite răspunsul”,- încercă să glumească ea.
„Dute repede, până nu termin eu rebusul”,-
spuse Vasile.
„Mă duc, mă duc, dar acum e mai important
să mă arunc în mare. E prea cald. Mă topesc... Ia hai şi încheie-mă la
spate!..,-îl rugă ea.
„Dă-mi banii,- te închei, nu-mi dai – rămâi
aşa”,- glumea Vasile, încheiindu-i sutienul. Ridicându-se, s-au luat de mână şi
au intrat în mare, stropindu-se încet, ca să se obişnuiască cu apa înspumată.
......................................................................................................
„Cine a spus că omul face ce vrea el?.. Ia
du-te şi strigă în gura mare că n-avem pâine. Una două te ridică miliţianul. Şi
asta, dacă ai noroc să scapi de ei. Dar dacă te mai toarnă Zastola?..
Ha?..Atunci ce faci?..”,- discuta bătrănelul, cel cu cămaşa pestriţă şi cu
straiţa cârpită cu petice de catifea, cu un vecin, care se tot fâstâcea, nu-şi
găsea locul, spunând: „fetiţa mea
nu vrea să mănânce pâine de secară.
Îmi cere pâine albă. Da de unde să-i dau?.. No...- Şi ăştia nu mai vin...”.
......................................................................................................
... Au început să descarce pâinea, s-o
împartă după o listă, slinoasă de atâtea răsfoiri...
.... Pâinea neagră, caldă, mirosea
frumos...Vasile vru să muşte din ea, dar şi-a adus aminte de vorbele
profesorului de limba engleză: „nu este
frumos să mergi pe stradă mâncând. Nu este civilizat, nici sănătos.”.-
Vasile ascunse cele trei pâini albe?, raţia distribuită fiecărei familii, de
trei ori pe săptămână, într-o sacoşă de pânză, porni spre casă, obosit de atâta
aşteptare, cuprins de furie, pe care nu ştia cum să o ascundă în interiorul
sufletului său, fiindcă ştia că, orşice revoltă putea să se finalizeze chiar cu
exmatricularea lui de la facultate sau poate şi mai rău...
„O!.. Pe cine văd eu?.. – salut, Vasile,
salut!.. Nici nu te arăţi la orizont!.. Am auzit că ai venit acasă... Când?..
Cât stai?..,”- îi spuse Kolea Lavriuc, întâmpinându-l cu prietenie.
„Nu voi sta mult, Kolea. Abia am venit. Mă
voi duce pe la prieteni, pe acasă, - mai scriu ceva şi – înapoi, cred...”,- îi
răspunse aproape telegrafic Vasile.
„Bine, bine, bine că eşti şi tu acasă. Iată
că vom fi din nou împreună! Poate că aşa teatrul nostru experimental „Castelul”
va reînvia. Trebuie să mai vină şi prietenii de la Sighet. Vom reînvia
discuţia, dialogul de anul trecut”.
„S-a mai interesat maiorul Stan de
noi?..-Cum a ieşit cercetarea de atunci?..-Te-au mai căutat?..”.
„Nu. S-au convins că cenaclul nostru nu
face politică... Şi apoi... ştii tu..., cel care arunca şopârle , a plecat la
judeţ. Am auzit că l-au avansat.”.
„Pe pielea noastră... Atunci era s-o
încurcăm...”
„Eh!..S-a uitat...”
„Şi, în ultimul timp ce temă aţi mai
abordat?”.
„Am început cu metafizica, religia, poezia
de dragoste şi natura în opera lui Eminescu”-
„Dar teatru? „.
„Am rămas la aceeaşi piese, experimentale.
La primăvară vom participa la un concurs, la Baia Mare. Dar, acolo trebuie să
mergem cu ceva scenetă din realitatea sătească, nu ... , şti tu...”.
„Cineva a propus o interesantă temă despre
religia Orientului”.
„Cine?..Părintele Lauruc?”
„Da, şi părinte Iacobciuc”.
„Interesant. - Voi veni negreşit.- Dar unde
va avea loc dezbaterea?..”
„În casa pictorului”.
„Bine, bine. Voi veni”.
Până
Vasile a ajuns acasă, ai lui deja se aflau la masă, îl aşteptau.
Înainte de a se aşeza la masă, bătrânul
Semeniuc se ridica, îşi făcea cruce, împreuna mâinile la piept şi se ruga pios
„Tatăl Nostru”. Numai după aceea cu toţii serveau bucatele pregătite de stăpâna casei.
Familia
Semeniuc, în comparaţie cu alte familii din comună trăia mai bine.
Lucrau pământul în comun, fiecare bucăţică era împărţită în parcele, aşa cum
cerea tradiţia: fânaţul rămânea fânaţ, terenul arabil – pentru semănatul
porumbului, grâului, culturi mixte. Fiind zona de munte, colectivizarea nu a
cuprins gospodăriile, deşi, anual, trebuiau să predea statului o cotă fixă de
carne şi lapte. Semănau grâu în grădină, trifoi, care era cosit mai târziu,
după seceratul grâului, ce era dus la batoza satului, amplasată pe terenul de
fotbal. Porumbul era semănat înpreună cu
alte culturi mixte. Iar cartofii – pe parcela de la Podâ, obţinută ca zestre de
la bătrânul Romaniuc. An de an grădina cu meri, pruni, peri, corcoduşi era
curăţată de bătrânul Semeniuc. Strugurii cu coaja albastră şi tare dădeau o
recoltă frumuşică. Făceau vin de casă, cu care-şi serveau oaspeţii de vază, de
sărbătorile de iarnă, prieteni, rude. Aşa că butoiul de două sute de litrii era
pregătit în fiecare toamnă să-şi întâmpine degustătorii. Dar mai rămânea ceva şi pentru vară, atunci când cu toată
familia ieşeau la cosit, la prăşit, la secerat.”Am ieşit din iarnă, trebuie să
ne întărim organismul”,- spunea bătrânul Semeniuc.Ţuica făcută de roneni era
cunoscută şi-n capitală. De multe ori veneau la Rona cumpărătorii de la oraş,
cumpărau câte zece-douăzeci de litrii, plăteau bine. Cu actele de proprietate a
produsului se descurcau bine, plătind impozit anual. În afară de aceste
produse, în pivniţa săpată pe jumătate în pământ, familia Semeniuc mai ţinea
borcane cu murături, ceapă, cartofi, varză murată, castraveţi, mere, pere,
chiar şi ghebe în saramură.
...
După o masă copioasă, că doar – se întoarse Vasile-studentul de la oraş, după
obişnuita rugăciune, toţi s-au împrăştiat, fiecare la lucrul său.
Vasile se duse în camera lui, se aşeză la
masă, începu să răsfoiască manucrisele, separând cele scrise recent de hârtiile
mai vechi, cele scrise cu ani în urmă, nepublicate încă, printre care se aflau
şi notiţele de la ultima şedinţă a cenaclului din casa pictorului Aurel D.,
notiţe, care urmau să şi le strângă într-o carte de critică literară. În comună
era cunoascut fenomenul „literaţilor”, cum s-a notat într-o notă informativă la
centru, adică – la judeţ. Mai ales că, în urma apariţiei într-o revistă a
poeziei lui Vasile „Tu eşti cel, care nu piere?”, unii se grăbeau atunci să
explice poezia politic, spunând că acel „acel”, era tocmai preşedintele ţării
Ceauşescu, alţii spuneau că este vorba doar de o abstracţie, care în acei ani
era la modă, ideile literare erau înveşmântate cu metafore îndrăzneţe. După
apariţia acelei poezii, cineva de la şcoala centrală a şi afişat-o la gazeta de
perete, până când a venit un ordin de la judeţ, ca poezia să fie ascunsă, iar
Vasile era sfătuit să „judece de două ori, înainte de a scrie ceva, că astfel o
încurcă”. Mulţi dintre cenaclişti o ştiau pe de rost, fiidcă era şi scurtă,
uşor de memorat: „
......................................................................................................
Pictorul
Ivan Kaleniuc locuia la ţară, deşi visul era de a se stabili într-un
oraş mare, în care ar putea să trăiască în anturajul prietenilor, pictorilor,
poeţilor, criticilor literari, artiştilor, dar visul lui nu s-a împlinit.
Din anumite motive, viaţa l-a ferecat de
acest loc de munte, pitoresc, din nordul ţării, cu oameni deosebiţi. Trăia nu
departe de centrul comunei, pe valea Ronişoarei. Soţia, doi copii, sora soţiei
– Olea, soacra – erau persoane, care-i populau casa mare, făcută parcă pentru o
familie numeroasă, cu camera de zi, două băi, hol lung, bibliotecă, diferite
dependinţe. Atelierul de la etaj - singurul loc, unde Ivan se simţea ca un
adevărat stăpân, unde fiecare colţişor îi era familiar, purta o taină, numai de
el ştiută. Şi, aşa cum la ţară, printre
diferite straturi sociale, exista şi la Rona un grup aparte: medici,
profesori, ingineri, doi preoţi, câţiva reprezentanţi ai sectelor interzise -
martorii lui Iehova, baptişti, sâmbătari, penticostali, chiar şi un excentric
poet din Run-vira*, doi prozatori, şi un grup de zece studenţi la diferite
facultăţi din ţară, unul chiar bursant la Moscova. Erau şi un grup de
intelectuali maghiari, urmaşii minerilor de la mina de sare, stabiliţi aici
încă în timpul Mariei Tereza, un scriitor evreu- Tamburu Wolf. Cenaclul
„Castelul” era un exemplu de muticulturalism, care însă nu era văzut bine de
organele de partidul comunist, dar era tolerat. Veneau şi scriitori din alte părţi ale judeţului.
Atunci casa pictorului era arhiplină. Evenimentele erau publicate în presa
română, ucraineană, maghiară,- odată vestea a ajuns chiar şi în presa diasporei
ucrainene din Canada.
În decurs de cinci ani, la cenaclu au fost
dezbătute mai multe teme, dar, după fiecare întâlnire, Vasile, bazându-se pe
datele, ideile expuse de cei prezenţi, îşi forma o părere proprie despre lume,
folozofie, mai apropiată caracterului şi structurii filozofice proprii,
apropiată fanteziei epocii, în care se desfăşura în toată splendoarea sa şi
poezia, şi pictura, şi teatrul.
De aceea, de data aceasta,
răsfoindu-şi manuscrisele pentru seara
literară ce urma, Vasile găsi notiţele de anul trecut...
......................................................................................................
Atelierul pictorului. Pe pereţi – picturile
pe tema „Există viaţa de după moarte?”.
Au început să sosească învitaţii...
Salutări... Discuţii... Cafele...Fum de ţigară... Lătratul câinelui... Umbre pe
la ferestre...Zbârnâitul telefonului... Lătratul câinelui...Paşi la
ferestre...Discuţii....Zumzetul ţânţarilor, ce-şi făceau loc prin perdeaua
trasă... Vaza cu flori pe măsuţa de lângă telefon?... Privirea atentă a
pisicii, ce-şi ducea viaţa ei de felnă pe taburetele de lângă uşă, ca la cel
mai mic semnal acustic să-şi aciuească urechiuşele ascuţite, să sară pe podea,
urmându-şi paşii pe cărările numai de ea ştiute... Sunet de mandoline, chitară,
acordeon... Frânturi din cântecele vechi ucrainene, populare, clasice....Dintre
membri cenaclişti, o parte bună dintre ei ştiau să cânte la diverse
instrumente, astfel că la nevoie se putea înfiripa o mică orchestră sau un grup
vocal, acompaniat de orchestră... Scârţâitul obişnuit al portiţei, ce dădea în
grădină... Umbre pe la fereastră.... Şoapte...Priviri întrebătoare... Fluxul
mai scăzut al amplitudinii discuţiei... Întreruperi, exclamate prin „pardon”
sau „după cum se afirmă”, „este bine ştiut...”, „dacă-mi permiteţi...”. Veselie... Comentarii... Dialoguri...
Monologuri:
Monologul închipuit al Medicului:
„...Milioane de oameni îşi puneau întrebări, ca şi astăzi,- cei ca noi, care
stăm în această cameră...Da, da, în astfel de atmosferă, cine dintre noi nu-şi
pune întrebarea: unde oare se află fărâma aceea de adevăr?.. Deşi azi, acel
adevăr şi-a pierdut din puterea iniţială, s-a risipit precum nisipul în pustiu,
precum valurile mării în oceanele lumii... Iar noi, oamenii, stăm pe această
imensă mare de nisip, ca un Sfinx, căutăm interlocutorul, care, măcar o fârâmă
de adevăr să ne spună: există sau nu viaţa de după moarte?
Ecoul monologului: văd florile de ficus,
de muşcată albă... Ele înfloresc, îşi dezvăluie frumuseţea sa, precum gândul
omului... Da, da, ... înfloresc şi se destâinuie gândurile omului...fiinţei,
care şi-a trăit o frântură din viaţă, a citit o grămadă de cărţi, manuscrise,
pline de idei ciudate despre lume, viaţă, întămplări ciudate, dar unde, prea
puţin se aminteşte despre viaţa de dincolo de moarte... Eu am citit undeva, că
despre astfel de gânduri se vorbea mult
de-alungul secolelor, începând cu baviloneni, evrei, greci, romani si alţii. Şi
că fiecare popor îşi are filozofii lui. În istoria omenirii încă nu s-a
întâlnit vreo epocă, în care filozofia vieţii şi a morţii să nu fie dezbătută,
uneori, îndoctrinată, dusă la absurditate sau la nihilism.
Ah, ah, tu inimă!..inimă!.. Ciudată eşti
tu, inimă!.. Prin tine curg întrebările, ca printr-un ocean, care şi-a întors
apele înapoi la matcă. Ciudate întrebări!..”.
Monologul Profesorului:
- Vechii greci spuneau că fericirea omului se
împarte în: eros – momentul cel mai frumos, fără de care nu poate să se nască
filosul – momentul, când simţurile umane ajung la înţelegerea şi
apropierea chipului tău, şi , ultimul
moment - agapha, când
inima
omului este cuprinsă de fericirea, care stă ca o cunună de miri, deasupra
erosului şi filosului.”.
Monologul Pictorului:
„Tema vieţii de după moarte totdeauna era
dezbătută şi de cei cu o cultură mai slabă, şi de cei, precum: Socrate, Platon,
Aristotel, Newton, Kopernic, Mendeleev, Vichrov, Pavlov, Einstein.”.
Ecoul monologului Medicului:
„De exemplu, tema despre viaţa de după
moarte, după Blaise Pascal, este
veşnică. Mai spunea că indiferent faţă de această temă poate fi doar acel om,
care niciodată nu se gândea la persoana sa,
despre rolul său pe pământ, despre originea universului, a luminii,
despre existenţa materiei, în ambele ei ipostaze, nu-şi punea intrebarea atât
de simplă, dar complexă: cine sunt eu, omul?..”.
Ecoul dintr-o frântură a monologului
Poetului:
„Cine dintre cei conştiincioşi poate trece
cu indiferenţă pe lângă astfel de întrebări importante, atunci când noi nu ştim
nimic despre Taina cea mare, ne rezumăm doar la ştiinţa trecerii noastre, a
sfârşitului nostru, scurt, ca un ecou al unui clopot din pustiu. Te naşti, dar
vine un timp, când ne punem întrebarea: „de unde, şi, pentru ce?..”, iar,
ducându-ne, alţii întreabă: „de ce?.., unde?..”.
Monologul Pictorului 1:
„Trebuie să ne oprim asupra acestor două
întrebări ciudate, s-ar putea spune – himerice, idei despre faptul că acele
cinci miliarde de inimi, care populează planeta noastră, inspiră aerul curat al
vieţii, se vor culca, fiecare la timpul
său, în lutul crud, ca să putrezească, ca-n acel cântec...
Monologul Medicului:
„... Da, nu trebuie să fim* pasivi la
astfel de faptă tristă, cum că zilnic moartea seceră de pe suprafaţa pământului
peste patruzeci de suflete omeneşti, că în fiecare an pământul crud înghite
aproape un milion de tone de trupuri omeneşti, ca nişte deşeuri,
netrebuincioase lumii, aerului, lunii,- văzutului, ce se desprinde din şirul
prealung al vieţii şi se stinge încet, precum stelele căzătoare pe urmă să se
amestece cu bazele elementelor chimice, fiindcă...”.
Monologul Inginerului:
„... Noi suntem un drum scurt şi limitat al
vieţii şi-n cazuri, când omul ajunge la adânci bătrăneţi...”.
Monologul Pictorului 2:
„Viaţa noastră pe pământ este limitată.
Dacă din cei 70 de ani, 20 sunt –
perioada primei tinereţi, rămân 47 de ani, din care 10 sunt ai anilor
copilăriei, iar 10 – pentru învăţătură...Şi, din totalul acesta, rămân 27 de
ani – un mic număr de zile şi nopţi, în care omul trebuie să facă multe: să-şi
formeze caracterul, să-şi găsească un loc de muncă, să se căsătorească, să-şi
crească copiii, să se autoperfecţioneze, să facă ceva pentru familie, pentru
viitor. Dar, din păcate, în acest interval al vieţii noi şi pierdem foarte multe clipe, fără sens ( sau, poate,
cu sens,- cine poate şti?), fără discernământ, fără vrerea noastră. Şi, în
final, vine ceeace nu se poate evita, deşi noi conştientizăm sensul ei, credem
în existenţa ei. Viaţa fiecăruia în parte se săvârşeşte cu un fiasco: MOARTE –
singura realitate, în formă de mormânt. Probabil că, de aceea, în general, oamenii
ocolesc discuţia pe această temă.”.
Monologul neexprimat al Pictorului I:
Schiţează portretele celor prezenţi. Lângă
el; pe podea stau înprăştiate coli desenate, cu schiţele cenacliştilor, care
vor ajunge în arhiva cenaclului: Spunea cineva la o astfel de întrunire: *”Numai aşa vom fi nemuritori! Cine ştie,
poate vom intra în istorie cândva.”.
Schiţa I: Masa cu vaza de flori. Chipul încruntat al inginerului. Un
ochi mai mic ca celălalt. Pictorul II – jumătate de chip. Umbra ferestrei – pe
mâna-i dreaptă. Studenta cu chip de copilă. În spate – raftul cu cărţi.
Siluietele cenaclistilor, desenate sub forma de lumânări...Pletele poetului se
revarsă peste cana cu cafea...
În colţul camerei, pe un taburete moale,
dormea pisica neagră a casei, poreclită „Djuna”, probabil, după vizionarea
filmului cu magiciana cu acelaşi nume.
De după draperie uşii a apărut Lucica, soţia pictorului, ţinând în
mână o tavă mare, rotundă cu ceştile de cafea aburindă. O aşeză pe masă,
legănându-şi uşor corpul, ieşi. Pisica ce moţăia până atunci pe scaun, sări jos
şi o urmă la bucătărie. Soţia pictorului niciodată nu se amesteca în discuţiile
oaspeţilor, probabil, din tactica gospodinei, fiindcă ea ştia măsura filozofiei
sale a vieţii. Treburile familiei le împletea cu cele ale serviciului. Ea lucra
ca secretară la o intreprindere din Sighet, aşa că ei mergeau zilnic împreună
la lucru – ea – la fabrică, pictorul – la atelierul lui din centrul oraşului, bine amplasat, la etajul trei al
Muzeului etnografic, de unde se vedea toată zona veche a oraşului, malul abrupt
al râului Tisa, ce şerpuia de secole pe
sub munţii, ce ascundeau istoria
seculară a regiunii.
Aveau doi copii, care rămâneau în grija mamei ei, iar, uneori, pe
timp de iarnă, stătea la ei şi sora pictorului, Mariana, o fată frumoasă, ce
deseori poza ca model pentru lucrările pe pânză. De aceea , de multe ori, la
anumite expoziţii, vizitatorii îl întrebau:” Da cine-i frumoasa?- Nu ne spui şi
nouă?- Noi vom tăcea, ca piarta!”. Iar pictorul adăuga, răzând: *”piatra de
moară...”. Iar vecinii îi spuneau doamnei Lucica: *”Ai mare noroc cu Mariana!-
Dar când se va mărita, ce vei face?”.- Am să-i înfiez pe amândoi, şi aşa avem
prea multe camere”,- răspundea râzând ea, căutând să scape de insistenţa femeilor.
Într-un singur cuvânt, se putea spune că
doamna-i o diplomată perfectă. Nu ştim ce părere aveau cei prezenţi, întrucât
discuţiile se încingeau şi mai tare. În cameră plutea o atmosferă academică.
Monologul tainic al doamnei Lucica:
„Directorul aduce zilnic mii de scrisori.
Desfaci plicurile, citeşte, răspunde ... m-am săturat deja de astfel de muncă!
După ce se va face mare băiatul nostru, Marian, voi pleca în concediu...N-am
fost demult la mare... Acuma trei ani, când soţul lua parte la o expoziţie
colectivă „Simeza 70”, am trecut pentru 5 zile la mare., dar de
atunci...Dimineaţa trebuie să mă duc la Rodica. Mi-a promis că-mi aduce stofă
modernă pentru o rochie... Mă voi duce după ce voi pregăti micul dejun... Acum
ei discută, discută... Dar ce folos de toate astea!..Dar treaba lor... Eu să
pot să mă odihnesc...Mă duc...”
......................................................................................................
În atelierul pictorului se discuta aprins.
Sorbind coniacul „Vaslui”, adus de la Bucureşti, gustând din cafeaua adusă de
doamna Lucica, toţi erau bine dispuşi, deşi tema discuşiei era tulburătoare.
Amestecul de dialoguri, monologuri, gânduri neexprimate până la capăt, frânturi
de impresii,- toate acestea dădeau serii un anumit farmec, neîntâlnit pe atunci
în nici o instituţie universitară, întrucât ideile de acest fel erau interzise
spre finele anilor şaptezeci. Existau însă grupuri de intelectuali, care duceau
firul filozofiei universale mai departe, chiar şi-n aceste cotloane ale ţării,
cum era satul Rona de Sus, sat ucrainean, atestat documentar din 1360, cu vechi
tradiţii precreştine, cu vădite influenţe ale diferitelor popoare aşezate sau
trecute pe aici de-a lungul istoriei.
În acel moment Ivan a preluat disuţia...
Ivan era un om umblat. Încă în anii
studenţiei, călătorea mult. Învăţa repede cursurile predate la facultate, le
conspecta, construindu-şi o lume aparte, pe care a reuşit să o redea pe pânzele
lui. În vacanţă se refugia în munţi. Acolo picta, cerceta natura, gândea liber.
Tot timpul era însoţit de câinele său Tarco, cu care se înţelegea din priviri.
Era de ajuns să-i facă un semn, câinele şi zbura la vale, să vadă dacă după
cotitura dealului nu vine prietenul lui cu provizii din sat. Sau, s-a întâmplat,
ca într-una din seri, ursul să-i dea tărcoale. Mamă, ce mai lătra Tarco!.. S-a
auzit până şi la stâna de după deal, de-au venit ciobanii cu câinii lor, de
l-au gonit pe urs dincolo de hotarul pădurii satului. Povestea aceea s-a
răspândit iute, de-au venit oamenii din Lunca să-i propună un târg pictorului:
să-i vândă câinele în schimbul a trei oi.- „Ce, mă fac gazdă cu trei oi?..”,-
spunea pictorul, refuzând oferta luncanilor. ... şi petrecea verile prin munţi,
desena orizonturile aprinse ale dimineţii, apusuri de soare, stâncile imense de pe malul Tisei, turmele de oi
păscând prin văile mirifice, pe sub
brazii falnici, ce fremătau în taină poezia verde a pădurilor, cosaşii din
dealul Voloseanca, sau – Obcina, Măgura Piştoua. Pe unde trecea, oamenii spuneau:
”Uite, a trecut pictorul!..”.- Îi plăcea să stea de vorbă cu cosaşii,
desluşindu-le lumea lor spirituală, caracterele lor călite de munţi. Portretele
lor erau marcate de viaţa aspră a ţăranului de la munte. Compoziţiile lui erau
simple, dar grăitoare. Ele emanau o
lumina ineterioară, fără poze şi mândrie. Picta. Picta. Dar a sosit şi ziua,
când în interiorul lui, brusc, s-a schimbat totul cu o sută optzeci de grade...
A început să picteze într-un stil cu totul deosebit, simbolic, himeric,
prinzând parcă pe pânză poveştile şi legendele precreştine ale huţulilor...
Monologul Prozatorului:
„Oamenii ocolesc discuţiile pe tema morţii,
despre marea ei putere, înrădăcinată în trupul nostru încă din copilărie,(de la
naştere - chiar prietene) moartea, ce-i stăpână în aceasta lume. Restul
părerilor – este utopie, autoamăgire, doar ca să ne ascundem lacrimile
neputinţei.
Ar fi fost fantastic, dacă omul ar putea
afla mai mult despre ea, să poată să o
şteargă din minte măcar, ca pe un geam, pe care-l ştergi cu buretele, pentru a
vedea soarele răsărind mai aproape.
Dar... Dar, după umerii noştrii se înalţă o
imensă stâncă, care azi sau mâine, fără
doar şi poate ne va zdrobi, ca pe o biată furnică, ne va omorâ trupul, format
din miliarde de ţesuturi vii – paznicii fideli ai trupului, care se luptă
împotriva siluirii, deşi, la urma urmei, tot ce-n rădăcina existenţei
clocoteşte, se opreşte brusc: gândul, voinţa, simţirea, imaginaţia – totul se
stinge!
Nu luăm cu noi nimic; aşa cum am venit,
aşa şi plecăm: cu strigăt în necunoscut, cu strigătul de disperare. Te naşti
strigând, mori - tot strigând. Şi tot cu ochii deschişi: – la naştere – spre
răsărit, la moarte – spre apus. În scurta noastră viaţă suntem martorii
diferitelor evenimente ale istoriei; suntem jertfele războaielor, revoluţiilor,
cutremurelor, potopurilor, inundaţiilor, furtunilor; a fi fericit până la
nebunie, să înnebuneşti din cauza
fericitelor zile ale primăverii,
să stai încordat, privind în adâncul tainei nopţii, păşind undeva în
necunoscut sau aşteptând salvarea în
mijlocul mării înspumate, sau să trăieşti clipele de spaimă în faţa haitei
umane cu arme automate, îndreptate spre tine, după care să-ţi vină salvatorul,
iar tu să triumfezi...
Este o copilărie, este hilar să gândesti că
omul ar fi în stare să înlăture, sau să ocolească moartea.
A o înlătura – da, se poate, dar pentru un
timp foarte scurt. – Până una, alta!..”
Monologul lui Vasile (parţial, fiindcă încă
de la intrare în casa pictorului, cineva tot îi stăruia în minte: vorbea în
locul lui, îi ghicea gândurile, îi schimba fluxul gândirii,- se mai auzea un
fragment dintr-o sonată de Bach):
„... Fiindcă noi ne aflăm încă în moarte,
iar moartea se află în noi, aşa cum viaţa se află în lumină, iar lumina în viaţă,
precum pasărea, ce se înalţă în zbor, spre nesfârşit, se află în aerul, pe
care-l respiră, pentru a fi în viaţă...
Ne aţintim privirea spre nemărginire*, ne
mirăm, ne bucurăm, precum unei zile?, ca
unei nopţi înstelate!.. De aceea ne punem întrebarea, cercetăm, de unde şi cum
au apărut miliardele de stele, galaxiile, de ce totul este aşa?..
Dacă, la întrebarea „Cine a creat natura?”,
răspunzi: „Ea s-a format singură”, atunci se naşte întrebarea: „Dacă naturii îi
sunt atribuite calităţile de autocreaţie, atunci ea cum a putut să se
autocreeze? Şi, dacă ea n-a existat, atunci cum ea a putut să se autocreeze?
Şi, dacă ea a existat până la crearea sa, atunci pentru ce trebuia ca să fie
creată? Poate că de aceea, geniualul Goete spunea? „Vrei să vezi Nevăzutul,
studiază văzutul.”
......................................................................................................
Ca să intre în discuţie, profesorul de
fizică şi chimie, familiarizat cu dezbaterile ştiinţifice, era în stare, cum se
spune- să ridice făclia cunoştinţelor tot mai sus, să intre pe o nişă a
discuţiei, academic, aşa, încât discuţia
lui i-a captat pe toţi. Vorbea încet, sacadat, dând exemple clare, formule
chimice, corelate cu celelalte materii din univers,- o adevărată dezbatere
ştiinţifică...
... De după aceaşi perdea a apărut din nou
doamna Lucica, aducând o gustare caldă. A ieşit repejor, a mai adus încă două
sticle de vin, spunând: „Pentru voi toţi, oameni buni, pentru sănătate.”
„Şi pentru sănătatea dumnevoastră,
doamnă!”,- spuse doctorul, închinând paharul.
Ivan
turnă şi pentru doamna. Atunci toţi s-au ridicat în picioare, au început
toasturile, fiecare în felul său, astfel că atmosfera s-a transformat într-un
dialog festiv, monologurile, cred că s-au spulberat undeva în neant, în
conştiinţa fiecăruia. Astfel că, de la irealitatea cenaclului, s-a ajuns pe
celălalt tărâm – cotidian, pentru moment...
După o astfel de masă gustoasă şi după
câteva pahare de vin de clasă, atmosfera chiar că era de sărbătoare, iar
profesorul de fizică nu putea să se împace cu gândul, că în astfel de
atmosferă, tonul lui academic se va transforma într-o simplă lecţie, o expunere
în faţa studenţilor? vreunui liceu de provincie. Când vocile s-au mai liniştit,
el a anunţat continuarea discuţie lui, ridicându-se gesticulând, de parcă vroia
să spună: „Deci, dommnilor, permiteţi-mi, daţi-mi voie..., aşa cum este bine
cunoscut faptul că... „, după care, încruntându-se, îşi trecu mâna dreaptă prin
păru-i negru şi des, ducea discuţia înainte, ca un calculator.
Cei din jurul lui, trăgând cu sete din
ţigară, gândeau: „Da, da, este la înălţime... Ştiinţa – nu-i
diletantism...Profesorul este şi un bun cunoascător al filozofiei.”
Discursul profesorului se opri asupra unui
citat din Pascal, pe care-l scoase din mama? lui de profesor, plină de notiţe:
„Întreagă această lume vizibilă nu-i decât un punct imperceptibil în sânul vast
al naturii. Nici o idee ne se apropie de ea. În zadar umflăm concepţiile
noastre dincolo de spaţiile imaginabile; noi nu dăm naştere decât la atomi în
comparaţie cu realitatea lucrurilor. Este o sferă al cărui centru e
pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri. În fine este cel mai mare caracter
sensibil al atotputerniciei lui Dumnezeu faptul că imaginaţia noastră se pierde
în acest gând.”
Ceasul mare de pe perete, înrămat cu două
tablouri ale pictorului: un pesaj de pe dealul Osoi, iar celălalt – o biserică
veche, sub formă de piramidă,- bătu ora unu noaptea. Cei prezenţi nici nu se
gândeau că aşa de repede a trecut timpul, iar finalul discursului îi învălmăşi
şi mai tare. În încăpere se aşternu o linişte de o clipă, căci afară se auzi un
sunet ciudat, un strigăt de pasăre de noapte. Se auzea lătratul câinilor din
sat. Întunericul de afară domnea peste dealurile, care, ziua, din balconul
casei, se arătau, ca nişte dinozauri adormiţi, pe spinările cărora creşteau
livezile de meri, pruni, iar mai încolo – alunişuri şi tufe, ce ascundeau
cărările, vara bătucite de copii, ce umbau în pădurea apropiată după ciuperci,
zmeură şi mure.
Pisica gazdei se trezi din moţăială, aciui
urechiuşele, sări de pe divan pe dulap, de acolo pe bibliotecă, simţind
pericolul: căţelul casei, ce dormea
separat de câinele de pază din curte, întredeschise uşa, simţind mirosul de carne
de pe masă, observând că pe farfuriile de pe masa de alături se lăfăie
oşcioarele de pui de găină, resturile de cozonac, colţuri de pâine. „Ah, ce-aş
mai ronţăi!, - gândea câinele, salivând, lingându-şi boticul. – Întâi trebuie
să ajung la domnul acela gras, cu chelie, cu cămaşa pătată de sos, cel cu
ochelari, mr-r-r, de acolo pe lângă doamna cu fusta scurtă şi – haţ!..- Nimeni
nici n-ar observa!.. Că lor şi aşa nu le trebuie alea... Că am mai mâncat eu de
astea!..şi apoi – haţ!.. şi totu-i al meu... - Mr-r-r...”,- dădea din codiţă,
împleticindu-se pe sub masă, era atent, ca nu cumva cineva de la masă să-l
calce pe lăbuţa-i pufoasă. Că de aici i
se trăgea şi numele de Pufi.
..........................................................................................
„...
stelele, - îşi continua discursul profesorul de fizică, răsfoindu-şi
jurnalul.- Închipuiţi-vă,- accentuând pe uiţi-vă aşa de tare, că Pufi,
aciuindu-şi urechile, îşi schimbă planul de atac...
Ridurile groase de pe fruntea profesorului au căpătat forme ciudate, la început s-au
alcătuit în formă de semicerc, după care, treptat, treptat, - în forma
valurilor unduitoare...
„...Steaua Betelhauz,- spuse profesorul,
potrivindu-şi ochelarii cu ramele groase de ebonită,- steaua are peste 260 de
milioane de mile în diametru, adică - este de trei ori mai mare decât distanţa
între planeta Pământ şi Soare.
Iar dacă
pentru momentul actual, pentru fiecare viaţă a planetei este pregătită o
cantitate fixă de explozibil, de ce n-ar fi potrivit să se împartă pentru
fiecare locuitor şi un număr de stele din Andromeda noastră? Pentru fiecare
om,- aici profesorul se concentră mai mult,- revine, aproape 40-50 de stele
mari. - O cifră frumoasă, nu?..”
Mai mult de 1000 de tone de explozibil”,-
încercă să-l ajute pictorul 2.
„Sărmanul
om”,- completă profesorul de istorie.
„Drept
îi!.. Tot ce se întâmplă pe lume, tot pe capul omului cade,- spuse Oksana,
studentă la filozofie, care, până în acel moment tăcea, ascultând cu atenţie
prelegerile celorlalţi. Aici se simţea ca la cursurile de filozofie de la
Universitatea din Bucureşti, unde profesor de istorie a filozofiei era o
somitate în materie la aceea vreme- cunoscutul folozof Constantinescu Virgil.-
Aveţi o ipoteză interesantă asupra lumii, sinceră să fiu, este captivantă”,-
continua Oksana.
„Nu-s ale mele, dragă Oksana.- Sunt
cercetările ştiinţei, a tehnicii”,- răspunse profesorul, zâmbind, aprinzându-şi
ţigara.
„Înţeleg, înţeleg,- răspunse Oksana. –
Totul, ce se vorbeşte aici, nu este altceva, decât rezumate ale ştiinţei
secolului XX. Dar, interesantă este metoda de expunere a dvs.,- adăugă ea,
lăsând să se nască pe buzele-i subţiri un surâs atrăgător.
„Şi, gândiţi-vă!,- continua exaltat
profesorul, tuşind adânc,- până astăzi sunt fotografiate peste un milion de
galaxii, aceste lumini aşa de exact aranjate pe cer. Universul este un model de
exactitate, de ordine şi armonie. Fiecare stea are locul ei bine definit,
nestrămutat.
Medicul:
„De exemplu, în constelaţia Ursa
există pleiade de stele. Ele se
calculează cu exactitate, deşi se află la mare distanţă una de
cealaltă”.
Pictorul 1:
„...Sau constelaţia Orion... Ea este
formată din două stele mari şi un număr mare de stele mici, concentrate în aşa
numitul brâu Orion, care este aşezat cu mare exactitate, în acelaşi fel – şi cu
celelalte pleade de stele.”
Profesor:
„... Există o stea, numită Arctur, mai mare
de 1000 de ori decât Soarele. Ea se mişcă între
150 - 240 mile pe secundă, iar Soarele se mişcă cu 10 mile pe secundă, deşi nouă ni se
pare că stelele stau în loc, nu se
mişcă.”
......................................................................................................
Cum se şi întâmplă, în fiecare casă – alt
obicei, alte discuţii. Uneori nimeni nu ştie ce se ascunde în spatele uşii de
intrare, ce gândeşte omul odată aşezat în acel castel intim, care, în funcţie
de inteligenţa stăpânului, îşi crează o lume a sa, uneori greu de înţeles. Casa
lui Ivan Caleniuc făcea excepţie. Toţi din comună îl respectau, deşi nu
înţelegeau ce reprezintă picturile lui ciudate. Odată, la o întrunire de partid
un tovarăş de la centru îl lăuda că în tablourile expuse la centrul judeţean de
cultură se vedea „realismul epocii”. Pe atunci Caleniuc expunea portretele
clasicilor literaturii române şi câteva peisaje din regiunea lor de munte.
Celelalte picturi nu le expunea niciodată. Ele erau pentru el o „taină pentru
viitor”, cum s-a exprimat un prieten de al lui. Iar o doamnă, exaltată, îi
explica colegei de la atelierul de croitorie: „Tu, Mărie, să vezi ce pictează
Ivan!.. ceva ciudat, câteva cuburi, paralelipipede, pete cu roz şi negru, iar
în mijloc – ochii deschişi, ca nişte cepe!.. de-ţi vine să fugi rupând
pământul... – o ţeavă, ca un corn, aşa ceva... dincolo vezi, da, da, prin corn
– mare, oameni, case, bărci...mai încolo – o mână tăiată, ce stă pe un cub... –
ce cidat!.. Doamne iartă-mă!..- mai ceva ca-n poveste... – da ce peisaj!..
copaci cu rădăcini în sus – spre cer, iar acolo, ce să vezi: mâini, mâini,
tu!.. „
„Unde-s peisajele, cu moară, cu fântână, cu
casuţe, ca-n rai?”,- întreba un vecin curios, explicându-i cum el, la venirea
ruşilor în sat, a văzut în căruţa ofiţerului un tablou mare, cu nişte fructe
mari şi roşii, unele din alea „de nu ştiu cum se cheamă” .-„Kalaşnicou”,- îi
spuse glumeţul Nicolai, arătându-şi dinţii putreziţi de atăta mahorcă.
„Ce de mai lume se stânge la casa lui!..”,-
spuneau alţii.
„Iar mă va întreba tovul de la Sighet:
„Tatae, ce ai mai văzut?”. Iar el răspundea: „Tot aceaşi doamne şi aceaşi
bărboşi”.-„Bine, bine”, - spunea tovul. – „Ia şi bea o vodcă...”,- îl răsplătea
şi-şi vedea de ale lui, iar curiosul, crescând în sineşi, dădea fuga la bufet,
trăgând câte două trei duşti, ca după aceea să se furişeze la umbra vreunui
prun, trăgând un pui de somn. Iarna dădea tărcole femeilor bătrâne, lăudându-se
cu tovul, care, cică e neam cu vărul lui de-al doilea. Odată, Maria a lui
Pogoneţ îi răspunse franc: „...neam după Adam”. Şi cum în comună era un om cu
porecla Adam, bătrânul, beat, se jura pe toate cele sfinte cum că el în nici un
caz nu este şi nici nu poate fi neam cu acel Adam, „beţivul”, „urătul”,
„afemeiatul”, trichi-flinchi”, „păduchiosul”, „jegosul”, prostul”, „în război –
leprosul”, „trădător de neam”, „frate cu Stalin de la Leningrat”, „cititor în
stele”, „ghebosu”, „ce ţine pe cea oloagă”, „terchea-berchea”... „îl de
îhâ!..”,- încheia cu sudalmele bătrânul, izgonit până la urmă de femeile din
casă, „ca să ne spurce odaia, potaia”,- spunea Măria de la Podâ, dându-i un şut
zdravân în cur, de se rostogolea moşul nostru în râpa din dosul casei.
.....................................................................................
Într-o vară, la o astfel de şezătoare au
venit şi foştii profesori ai lui Vasile şi
ai lui Ivan Pictorul (lui
Caleniuc, în comună i se spunea Pictorul), oameni trecuţi de o anumită vârstă,
cunoscuţii oameni de artă.
Iulia, sora Lucicăi, întâlnindu-i în casa
lor, se grăbi să ducă vestea mai departe, vecinei Maria. La Maria veni Rodica
Gridjac, la Rodica Gridjac veni, aducând un litru de lapte proaspăt de la vaca
lor Zoreana, care fătă alaltăieri o viţică, vai, vai,- ţi-e mai mare drag s-o
priveşti!, - acolo o întâlni pe Haficica, care-l căuta pe Ostap, ce se
ascunsese undeva prin casă, fiindcă aceasta din urmă tare mult dorea să se
întâlnească cu soţul ei, să-i i-a măsura spinării, întrucât în mână ţinea un
făcăleţ, nespălat încă de mămăligă, aşa cum o apucase vestea că soţul ei drag
petrece pe aici-colea, - trecu pragul spre şură: acolo dădu de Simion, ce căuta
sub iesle drobul de sare căzut, aceasta, nitam-nisam îl croi, crezând că-i
Ostap. (ha! Ha! Acesta icni de durere, de se strânseră toţi din casă. Aşa
vestea despre sosirea în comună a doctorului se răspândii iute, cât ai zice: peşte!..
Lia lui Cucurigu, care era pe drumul de
a naşte în câteva zile, după prorocirea lui Cvaşciuc-vraciul, auzind de vestea
cea bună cu doctorul, apăru şi ea în hărmălaia aceea, interesându-se de ce şi
cum. Şontorogul Berezan, auzind că-i vorba de Lia lui Cucurigu, transmise
vestea lui Spivaliuc, Spivaliuc şopti la urechea lui Smâcicaş despre apariţia
doctorului, şi, cum că aceasta-i gravidă, „doctorul ştie de cine... poate de
el...”. Parasca râdea cu subânţeles, şopti ceva la urechea Vioricâi, Viorica
lui Şpac, aceasta mai departe, lângă cârciumă, aşa că a doua zi Ivan Zaieţi cu
Lia Checheşa şi cu trei vecine apărură la uşa Pictorului. Iar de după colţul
casei aştepta deja de o oră şi Hafia lui
Dovban, care se plângea că o doare stomacul de atunci, de când Marcel al
ei o părăsi, fugind în lume cu Nuţea Chromoho.- „Nu, nu , nu-i adevărat, spunea
Maricica Sribelna, - a fugit cu Andreia Voniacina şi, nu că nu o doare nimic,
se preface doar. Hiba-i alta: a rămas însărcinată şi nu ştie de la cine. Crede
că doctorul e ghicitor,- spunea ea, încheind: „no!..”- şi se făcu nevăzută, ca
nu cumva să primească vreo piatră în dar.
Ieşind pe balcon, Lucica s-a prins cu
mâinile de cap, văzând scena, spunând Iuliei ca aceasta să meargă repede în
curte, să *le explice ce şi cum, ca nu
cumva doctorul în filologie să afle, că „mai mare-i comedia!..”, „doamne
iartă-mă!”, au înnebunit femeile!..”, bată-le să le bată!..”, „Ăştea ne fac de
ruşine!..”, du-te, spune-le să plece!..”.
Şi aşa oaspetele nu află despre tărăboiul
şi confuzia celor de afară. Iar Iulia, alungându-i, în ziua aceea nu mai ieşi
în sat, de ruşinea altora.
.....................................................................................
Aceasta se întâmplase cu câţiva ani în
urmă...
În acest an, Iulia intra ţanţoşă în
atelierul Pictorului, unde se purta o discuţie aprinsă, strângea farfuriile
goale, paharele, le spăla, aducea altele. –„Mâine mă voi duce la croitoreasă,
să-mi coase rochia, „că faină pânză mi-a adus domnul lector”,- gândea ea şi
dispărea după paravanul din bucătărie, unde ceasul de perete arăta deja ora
unsprezece. La televizor se dădeau ştirile de noapte, copilul lui Marcel dormea
dus pe fotoliul din colţ, pisica de lângă el – aşişderea.
.................................................................................
Din atelier se auzeau discuţiile, care se
amestecau cu sunetele muzicii de la televizor. Lucica se aşeză mai comod în
fotoliul ei de lângă sobă şi aţipi.
.....................................................................................
Monologul profesorului de istorie:
„Ia spuneţi-mi, cine poate să-mi răspundă:
Universul este veşnic?”
... Vasile dorea să se afirme în discuţie,
şi a venit la Cenaclu, pregătit. Acasă a lecturat multe cărţi, manuscrise de la
cursurile de filozofie, literatură universală.
Răspunsul închipuit al lui Vasile:
„... Conform cercetărolor oamenilor de
ştiinţă, se poate presupune, că Soarele nostru, căldura lui şi lumina – sunt
rezultatul arderii a 4200000 tone de materie pe secundă, din care doar două
zecimi din materie se reînnoiesc. Astfel de ipoteze se pot atribui şi stelelor”.
X X X
... Atelierul a rămas gol. Oaspeţii au
plecat la culcare. Doar Ivan Caleniuc încă nu dormea. Întorcându-se în cameră,
deschise fereastra, să se aerisească puţin. Căţelul se apropie de el, dând din
coadă, cerând ceva. Pisica somnoroasă nu se obosi să coboare de pe canapea,
doar mormăia, clipind din ochi.
În capul lui Ivan încă răsunau cuvintele
spuse de profesorul lui: ”Când eu gândesc şi studiez imensitatea, mă văd pe
mine, pierdut plutind undeva în Cosmosul necunoscut mie; mă ia cu frică, când
mă văd aici, iar nu undeva în alt loc al lumii. - Cine putea să mă arunce
aici? Din ordinul cui acest loc mi-a fost
atribuit ?”
X X X
IEŞIRE DIN
LABIRINT
Când Vasile părăsi casa Pictorului, afară
domnea o noapte adâncă. Pe cer, pe ici pe colo, pâlpâiau stelele îndepărtate,
triste parcă de atâta singurătate. Pârâul Ronişoara siroia pe sub sălciile
pletoase, de la malul său*, ducându-şi trupul plăpând în jos, pierzându-se
dincolo de sat, în ţarina Lilin, spre Rona de Jos. În sat totul amuţi. Lângă
podeţ, printre sălcii se mişcă ceva, trosnind. „Poate că-i o cioară”,- gândi
Vasile, păşind mai departe spre centrul comunei. Lângă consiliul local, în
penumbră, se legăna uşor, ba pe un picior, ba pe celălalt, paznicul satului,
venind în întâmpinarea trecătorului. Ca să nu intre în discuţie cu el, Vasile
grăbi pasul, pornind în josul aleii cu plopi înalţi.
Pe strada din deal, spre Osoi, în câteva
case mai era lumina aprinsa . Şi, fiindcă casele erau aşezate tocmai pe coama
dealului, ele păreau nişte stele sclipitoare, pe un cer sur.
Pornind spre strada Fedeţul, cântecul, ce
se răsfrângea de pe Podâ, îi întrerupse şirul gândurilor lui. Cineva cânta
duios, cu jale cântecul flăcăului,ce se intoarce de la mândre…
Şi mai departe, se auzi un şuierat prelung,
de s-au trezit toţi câinii din zonă, după care cântăreţul schimbă registrul muzical,
mai domol…
Acel fluierat prelung, cântecul atât de
cunoscut – îi răneau sufletul, aducându-i aminte de anii copilăriei. Amintirile
se amestecau cu ideile filozofice acumulate la cenaclu. Se bucura de tot ce-i
dădea imbold necunoscut,- îi părea bine de seara petrecută împreună cu
prietenii, se bucura că el a rămas, parţial măcar, cel ce era odinioară, că
putea să bea o duşcă-două de tărie, să şi cânte vechile cântece, „mai vechi ca
muntele”,- cum îi plăcea să spună uneori,- să danseze obertankâ, să cânte la acordeon sau vioară. În acel moment el
simţea o dedublare a fiinţei, iar asta îl durea, îl ardea, pâlpâia, ca un pin
aprins în toiul arşiţei verii, de la marginea pădurii, aproape de şoseaua, ce
ducea spre o mare metropolă; îl mângâia, ca sunetul unui flaut, ca jocul
fantastic al limbilor de vatră, îl alinta, ca muzica sferelor, îi răscolea
tainele sufletului, ca filozofia indiana. Erau momente, când el se simţea ca un
Ikar, uneori – ca legendarul Nesus, cu cămaşa-i otrăvită, dureroasă, chinuitoare
– pe albul trup al sufletului.
.....................................................................................
.... Anii vieţii studenţeşti, care au
reuşit să se înbibe destul de bine, să se încrusteze adânc în sufletul şi
gândul lui, îl făceau mai puternic, mai vioi, mai călit, de ceeace avea mare
nevoie în clipele de cumpănă.
La început, anii îi oblăjeau rănile din
esenţa trupului lui tânăr, ca o adiere uşoară de vânt, ca după aceea, treptat
să-l subjuge, să-i fure barca, care, încet-încet se legăna înaintând pe mare,
spre necunoscut.
Această călătorie îi părea ceva plăcut,
necesar; îl durea plăcut şi răscolitor...
Deodată cu această durere în sufletul lui
se înfipse, strecurându-se nevăzut, şi iubirea, şi despărţirea de Larisa. Poate
că de aceea, mai tot timpul, în toate clipele în faţa lui, Larisa apărea ca o
fantomă, ca o Mavkă*. Intra şi ieşea din amintire, ca fluxul şi refluxul
valurilor.
.....................................................................................
În
vacanţele de vară, Oxana venea la munte, la satul, în care trăia şi Vasile.
Aici ea locuia la prietena sa de facultate Carmen, de pe strada Soloneţ.
Într-o
seară, ca aceasta, după
terminarea cenaclului, Vasile o conducea pe Carmen acasă.
Sălciile dese, ce-şi revărsau crengile
deasupra gardului, au închis în ele pe vecie taina lor. Pe drum ei se opreau, discutau mult,
fiindcă a doua zi Oxana trebuia să plece spre oraşul Iaşi.
În seara aceea la despărţire, Oxana îi
spuse lui Vasile: ”Când îţi vei amnti de
mine – vino de mă vezi, eu te voi aştepta...”
Atât de neaşteptată, invitaţia îi păru
ciudată, fiindcă în seara aceea Vasile nu se străduia să găsească o cărare spre
inima lui, iar ea se apăra, motivând că nu are încă timp şi pentru băieţi.
Întâi trebuie să-şi acumuleze
cunoştinţe, de aceea ea vine la cenaclu, fiindcă aceasta-i în beneficiul ei.
„Şti, - spunea ea,- omul, de e femeie sau bărbat, trebuie să comunice, să aibă
prieteni comuni, care, indirect, pot să contribuie la creşterea spirituală a
lui. Fiindcă, în singurătate, de unul singur – nu-i viaţă!.. Dar fără vreo structură ideatică, fără o bază?..
Fără aceasta este greu să trăieşti în viaţă. Pentru că întâlneşti diferiţi
oameni, cultivaţi, care cunosc mai bine lumea ca tine. Întâlneşti oameni
diferiţi, culţi, care văd lumea altfel, mai bine ca tine. Până şi participarea
ta cât de mică în explicarea unui fenomen atare are o însemnătate benefică. Ţin
minte, mama mea mă învăţa: cu cât eşti mai învăţat – cu atât îţi e mai bine.
Iată, parcă şi eu am păşit pe urmele
ideilor mamei, cred că nu am ales un drum greşit.
„Este de la sine înţeles,- o susţinu
Vasile, ideile ei, îmbrăţişând-o şi sărutând-o pe buzele-i ierbinţi...
X X X
Ajungând acasă, Vasile intră în casă, închise
gemuleţul deschis, uitându-se în jur, dacă nu cumva i-a intrat pe fereastră
vreo pasăre rătăcită, cum s-a întâmplat anul trecut, acum doi ani în urmă,
când, observând în faţă lumina din casă, bufniţa, dezorientată, orbită, zbură
direct prin fereastră şi se aşeză pe dulap, răsturnând cărţile de pe
bibliotecă, spărgând o vază preţioasă, primită în dar de la mătuşa lui din
Kiev.
A doua zi, aflând ce s-a întâmplat în casa
lui Vasile, vecina Olena îi spunea mamei lui: „Oi, ioi, ioi, tu - Katerino,
acesta-i un semn rău, da, da, să ştii!..,- du-te repede de spune-i părintelui
Albiciuc, să vină, fă!, să sfinţească casa...”
....................................................................................
.... Visul îl stăpăni repede pe Vasile. Trupul i-a devenit mai
moale, se afunda în ceva uşor şi nevăzut, ca un copil cufundat în apă călduţă,
cu miros de crizanteme...
...Visa că cineva l-a invitat la o nuntă...
... Păşeşete pe un drum desfundat...
... Careva dintre vecini îl roagă să treacă
dincolo de deal, să meargă prin pădurea, ce se-ntinde de-alungul drumului, ce
urca şi cobora, până dincolo de orizont... Iar acolo se zăreşte un munte înalt,
acoperit de zăpadă. Iar el se avântă înainte,
picioarele i se afundau în noroi... Îi apare în faţă o casă, de unde răzbate
sunetul de vioară, fluier... În casă se petrece nunta... Naşa Maria cu Vasile
al ei şi cu încă trei copii pe lângă ea,
nişte prieteni, ce dansează huţulca, câteva babe gârbovite, ţinând în poale
nişte mătănii, râd, se uită chiorâş una la alta... În prag apare şi Larisa...
Pe masa de la fereastră – farfurii cu prăjituri, sticle pline, pahare
răsturnate...Pe mesele din tindă dansează o droaie de pisoi negri, iar – în
colţ, lângă bărbatul înalt şi uscăţiv, cu pipa în colţul gurii, bătea cu zor
într-o tobă mare, chiuind din când în când, de se cutremurau mesele... Mireasa
vine spre el, îl serveşte cu un pahar mare, plin vârf, cu ceva băutură roşie,
clocotindă, de unde ieşeau aburi verzui...Bău o înghiţitură. Brobonele de
sudoare îi apărură pe frunte. Nu apucă să se şteargă cu dosul palmei, că babele
se şi năpustiră asupra lui, trăgându-l de haine, chemându-l la dans... Scăpă
paharul din mână... Larisa-l prinse de braţ şi-l trăsese afară...
...Visul se întrerupse pentru o clipă, după
care-l cuprinse iar...
Vasile ieşi pe o pajişte largă,
neîngrădită, trecu de un pârleaz, se apropii de o pădure mare de stejar. Lângă
un copac, în scorbura unui stejar mare, cu ramuri întinse pâna la pământ,
într-o scorbură lovită, cândva, de trăsnet, în cenuşa amestecată cu frunzele şi
ghinda rămasă neatinsă de veveriţe,
strânsă ghemotoc, doarme Larisa. Lângă scorbură, un om cu o lopată de lemn
încearcă să o acopere pe Larisa cu putregaiuri de lângă copac. Atunci Vasile,
strigând din răsputeri, încearcă s-o salveze, o prinde de mijloc, o strânge
tare în braţe şi fuge cu ea la vale.
... Visul se întrerupe din nou...
... Ieşind din mocirla din gârla unei văi,
Vasile fuge mai departe pe un drum pavat cu pietre, coteşte într-o uliţă. Pe
drum îl întâlneşte pe Ivan Sokerca, care stă rezemat de un gard de nuiele, bea
horincă direct din sticlă. Văzându-l pe Vasile, îl salută prieteneşte, îl
invită să bea, scoţând din buzunarul de la piept încă o sticlă de culoare
cafenie.
„ Ia,- spune,- ia şi bea, că şi aşa
viaţa-i scurtă!...”
„ Mulţam, mulţam fain, Ivane!.. Nu beau,
nu vreau,- îi răspunse Vasile, păşind înainte spre uliţa de-alăturea, care
ducea spre un deal, în vârful căruia era clădit un castel, cu turnurile în
ruină... „Trebuie să mă întâlnesc cu ea, trebuie!..,- gândea Vasile,
părăsindu-l pe Ivan... Trebuie, că mă aşteaptă...”
În faţa lui se întindea un drum lung, ce
şerpuia spre deal...
„Vin, vin!..,- striga Vasile spre
depărtare,- vin, aşteaptă-mă!..
X X X
Ca o cortină albastră, seara de vară se
lăsă deasupra vechiului oraş. În ungherele lui tainice şi himerice domnea o
linişte profundă, iar mai încolo- spre centrul lui, uliţa se lărgea pe ici pe
colo, presărată de umbre, se asemăna cu o pictură rupestră, unde vitrinele sure
se asemănau cu nişte intrări în peşteri.
..........................................................................................
„Deşi mă aflu în acest oraş de două luni, îmi e greu să mă
obişnuiesc cu toate obiceiurile de aici...
Dar erau şi zile, când oraşul îmi
părea cunoscut, apropiat, ca ceva drag din copilărie...Uneori îl compara cu
oraşul ei din ţară, alteori cu un cartier, în care locuia din copilărie, iar
când se deplasa spre zona muntoasă, dincolo de râu, peisajul de acolo îi amintea
de satul bunicilor ei, un colţişor rupt, parcă, din rai, apărut din
străfundurile istoriei, satul în care oameni se mişcă încet, pasivi, cu un
surâs nevinovat pe buze, şi atunci când i se năşteau copiii, şi atunci când
treburile vieţii îi apăsau spatele...Atunci, îmi amintesc, eu m-am mutat cu
părinţii la oraş, fiindcă acolo, după lungi aşteptări, tata a primit un post la
acel minister, visat ani în şir... Iar după aceea... În curtea noastră creştea
- chiar la fereastră – un cireş mic... Când m-am făcut mare, ţin minte, -
puteam să-l ating prin fereastra deschisă... Erau veri frumoase pe atunci... În
oraşul nostru, ca şi aici, unde am venit pentru prima dată în viaţă, oamenii se
mişcă la fel, parcă după, acelaşi ritm,
amestecându-şi speranţele, visele cu zgomotul surd şi îndepărtat a*l maşinilor
şi tramvaielor. Oraşul, care-şi duce pe spatele-i şi greutatea fermecată a
cotidianului...
Nu ştiu când mă voi întoarce acasă...
Resimt sub paşii mei de aici pulsul
adânc al oraşului lăsat în urmă, fiindcă aici trebuiau să ajungă, poate, drumurile mele...
În curând şi acest oraş, cu umerii-i largi,
va începe să-şi strângă hainele-i de vară sub genunchii tremurânzi ai
anotimpului anului”.
.....................................................................................
Larisa cobora strada, nu se grăbea, păşea,
cuprinsă toată, din cap – până-n
picioarele-i înalte şi drepte, până la
pieptul, cu sânii proeminenţi, provocatori, de murmurul vântului uşor, nevinovat.
Trecând de benzinărie, unde maşinile
mişunau, scoţând un miros înţepător atât de tare, încât în aer se răspândi un
fum înnecăcios, greu de suportat, Larisa păşea mai aplecat, după care-şi ridică
capul, mândră, călca înaite mai cu curaj, ocolind locurile, unde pe asfalt se
întindeau pete mari de benzină vărsată, iar din curţile de alături venea un
miros urât de mucegai.
„Locurile se aseamănă,- gândea Larisa,- da,
da, aşa-i...Oare ce fac prietenele mele de acasă?- Se mai plimbă seara prin
parcul nostru din Cişmigiu?..”
Prin
voalul amintirilor, gându-i zbura acasă, după care revenea la imaginile
de pe strada, spre/pe? care păşea...
.....................................................................................
„Îţi stă bine culoarea roşie, se asortează,
Lariso”,- spunea pe atunci Vasile.- Hm. Aproape,- îi răspundeam eu atunci, când
el îmi zâmbea surâzător, arătându-mi cu degetul spre vitrina magazinului
bucureştean – „Cocorul”.
.....................................................................................
Acum acea rochie este mângâiată de vânt,
lângă vitrina magazinului „Royal”, din îndepărtatul oraş danez, din clădirea cu
cinci etaje, unde, pe lângă standurile cu costume, roiesc în culori ornamentele
florale de pe peretele din spate, dând interiorului un aspect plăcut, primitor,
de parcă se întreceau în dialog ornamental, cu draperiile înflorate din cabina
de probă, compunând o muzică picturală, parcă rupte din versurile unui cunoscut
poet persan: ”Eu sunt pomul visului, al tainei, tu eşti copacul veşniciei, ecoul
vieţii... Vom păşi unul spre celălalt prin taina verde, ţesând cântecul nostru,
al veşniciei, din curcubeie...”
... În imaginaţie îi apare Vasile...
Îl vede venind de departe-departe – dincolo
de orizont... Privirea ochiilor lui albaştrii, ca cerul primăvara, se opreşte
direct în ochii ei, după care se opreşte
în părul ei, lăsat pe spate... Îi
aude glasul de la distanţa ultimei lor întălniri...
Curios, ce repede trece timpul! Timpul,
după care, ca după o perdea roşie, mai exista un jăratec mocnit al simţirii din
clipa aceea, când ei doi au fost uniţi cu forţa iubirii şi a dorinţei.
Larisa scutură din nou din cap, privi în
jur, făcând câţiva paşi spre vitrina altui magazin, de parcă ar fi vrut să
scape de gândurile anterioare, care au început să o neliniştească, acaparându-i
simţirile...
Oprindu-se lângă o altă vitrină, ea căută
cu privirea uşa de sticlă, lângă care s-au oprit mai mulţi cumpărători.-„Mă duc
într-acolo”,- gândi ea,- păşind spre standul următor.
X X X
Prin perdelele subţiri ale hotelului, în
care locuia Larisa, se zărea statura Larisei de lângă masa de scris. Gândurile-i zburau, ca nişte fluturi
albi, se loveau în fereastră, după care cădeau pe hârtia curată, preschimbându-se
în cuvinte de cristal ale sufletului omenesc: „Dragul meu!.., Vasile, nu uita
tot ce a fost..., eu mă voi întoarce în curând!.., te iubesc, nu uita asta!..,
iartă-mă, iubitule!..”
La radioul de pe masă se transmitea muzică.
La început transmiteau formaţia Antique – „Kainourgia agaphi”, după care răsună
cunoscutul cântec „Lavanda”...
Brusc, nevăzută, pe hârtia albă se strecură
o lacrimă mare, înmuind cu aripa-i de pasăre, inima Larisei. Lacrimă,
înfăşurată în durere, ca şi cămaşa lui Nesus – înmuiată în otravă.
Sfârşitul
I părţi.
1987,Copenhaga
– Rona de Sus
Надзаголовок статті неповний. Бо 24 лютого у Культурно-інформаційному центрі, що діє при Посольстві України в Румунії, відбувся не тільки вернісаж картин художника Павла-Михайла Ціфрака з марамороського села Вишня Рівна, а і презентація першого числа Літературного, мистецького і культурного журналу «Mantaua lui Gogol» («Шинель Гоголя»), що його видає Товариство імені Тараса Шевченка, засноване односельчанином художника, письменником Михайлом Трайстою, а ще було представлено сигнальний примірник роману «Несусова сорочка» Павла Романюка (іншого ронянця) у перекладі на румунську мову. 
