În ultimul timp, se constată o îmbunătăţire a relaţiilor dintre România şi Ucraina, cel puţin la nivel diplomatic. Vizita din luna noiembrie a ministrul ucrainean al afacerilor externe, Kosteantin Hrişcenko, la Bucureşti, a dat startul reluării dialogului între cele două state. La scurt timp, şeful diplomaţiei române, Teodor Baconschi, a efectuat, la rândul său, o vizită la Kiev, unde s-a întâlnit cu reprezentanţii conducerii ucrainene, dar şi cu liderii românilor din ţara vecină. În cadrul vizitei în capitala ucraineană, ministrul Teodor Baconschi a declarat că Bucureştiul ar dori ca Ucraina să se apropie de standardele europene, asigurând dreptul minorităţii române de a-şi păstra identitatea, limba şi tradiţiile, aşa cum se întâmplă cu minoritatea ucraineană din România. Potrivit declaraţiilor şefului diplomaţiei române, situaţia românilor din Ucraina şi ucrainenilor din România reprezintă un element important al dialogului dintre Bucureşti şi Kiev. Şeful Ministerului Afacerilor Externe al României a mai declarat, într-un interviu acordat ziarului ucrainean "Den", că Bucureştiul a oferit minorităţii ucrainene dreptul de a fi reprezentată în mod automat în Parlament, prin Uniunea Ucrainenilor din România şi că activităţile ucrainenilor de la noi din ţară sunt finanţate din bugetul public. Pe de altă parte, mai mulţi oficiali ucraineni au declarat în repetate rânduri că Bucureştiul nu respectă drepturile minorităţii ucrainene. În urmă cu câţiva ani, de exemplu, Consiliul regional Cernăuţi a cerut Ministerului Afacerilor Externe de la Kiev să se adreseze structurilor europene şi române în vederea iniţierii unei dezbateri referitoare la "situaţia catastrofală a drepturilor ucrainenilor din România".
Pentru a cunoaşte mai bine situaţia acestei minorităţi, am stat de vorbă cu scriitorul român de etnie ucraineană Mihai Traistă, autor al mai multor cărţi în limba ucraineană şi, mai nou, al unui volum în limba română. De asemenea, Mihai Traistă este membru al Uniunii Ucrainenilor din România.
Reporter: Domnule Mihai Traistă, câţi ucraineni există în România, conform datelor penultimului recensământ, desfăşurat în 2002?
Mihai Traistă: Luând în considerare faptul că datele recensământului de anul acesta nu au fost încă făcute publice, din datele recensământului din 2002, ştim că în România există aproximativ 65.000 de ucraineni, aceştia locuind în Maramureş, Bucovina, Banat şi Dobrogea. Cei din Banat, de exemplu, care au venit din Ucraina, au sărbătorit recent 100 de ani de la strămutarea lor din regiunea ucraineană Zakarpatia (Transcarpatia, n.red).
R: Comunitatea ucraineană este reprezentată în Parlamentul de la Bucureşti de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR), care are deschise filiale în mai multe localităţi. Ţinând cont de faptul că reprezentaţi o asociaţie a etnicilor ucraineni, mai exact Asociaţia cultural-creştină Taras Şevcenko, al cărei preşedinte sunteţi, aţi putea să ne spuneţi câte astfel de asociaţii ale ucrainenilor există în România?
M.T: Sunt câteva asociaţii care figurează în cadrul UUR. În Maramureş, de exemplu, există Asociaţia Ivan Krevan, Asociaţia Dascălilor Ucraineni şi Asociaţia Huţulilor Ucraineni. Aceasta din urmă, dar şi Asociaţia cultural-creştină Taras Şevcenko nu fac parte din UUR. Mai există Uniunea Democrată a Ucrainenilor din România, cu sediul la Suceava.R: Românii din Ucraina, de exemplu, realizează diferite proiecte culturale, turistice, religioase, împreună cu organizaţii similare atât româneşti, cât şi ucrainene. Se întâmplă lucrul acesta şi în rândul ucrainenilor din România, există asociaţii sau filiale ale UUR care să se ocupe de astfel de proiecte?
M.T: Nu ştiu de ce, dar, deşi a realizat două astfel de proiecte, din păcate, UUR nu mai este interesată de aşa ceva, în condiţiile în care bugetul alocat anul acesta de Guvernul român comunităţii ucrainene - aproximativ 1 milion de dolari - permite realizarea a tot felul de programe. Cu toate acestea, ştiu că Asociaţia Ivan Krevan, din Maramureş, câştigă foarte multe proiecte, la fel ca şi Asociaţia Dascălilor Ucraineni. Chiar şi huţulii, prin asociaţia lor, au reuşit să câştige un proiect.R: Ce se întâmplă, totuşi, cu banii alocaţi UUR de Guvernul României? Unde este direcţionat acel milion de dolari?
M.T: Se construiesc foarte multe clădiri, UUR devenind astfel un fel de firmă de construcţii. Cumpărăm sedii, ridicăm clădiri impunătoare. La Timişoara, de exemplu, a fost construită casa culturală a ucrainenilor, la Sighetu Marmaţiei, la fel. De asemenea, se organizează multe festivaluri, în fiecare sat unde trăiesc ucraineni, o dată pe an având loc câte un eveniment cultural. Se mai alocă bani pentru editarea celor cinci publicaţii ale ucrainenilor din România, dintre care patru sunt în limba ucraineană - Naş Holos, Volne Slovo, Ukrainski Visnik, Dzvonik - şi una în română - Curierul Ucrainean. Se editează foarte multe cărţi, chiar şi 30 de titluri pe an.R: În timpul vizitei la Bucureşti a ministrului ucrainean de externe, Kosteantin Hrişcenko, dar şi în cadrul recentei vizite la Kiev a omologului său român, Teodor Baconschi, partea ucraineană a accentuat că în România nu prea există şcoli cu predare în limba ucraineană. Ţinând cont de faptul că minorităţii ucrainene de la noi din ţară i se alocă, iată, un milion de dolari pe an, din care s-ar putea construi şi instituţii de învăţământ, aţi putea să-mi spuneţi de ce nu se întâmplă acest lucru? De ce ucrainenii din România nu au şcoli cu predare în limba lor maternă? Câte şcoli ucrainene există pe teritoriul României?
M.T: Cred că nu mai sunt astfel de şcoli, iar aceasta se întâplă nu din vina statului român, ci din cauza faptului că nu se ocupă nimeni de această problemă.R: Există cereri din partea părinţilor privind deschiderea de şcoli cu predare în limba uraineană?
M.T: Nu există. Chiar părinţii sunt cei care nu doresc acest lucru şi nu pot să-mi explic de ce. Pe timpul lui Ceauşescu, de exemplu, făceam toate materiile în limba ucraineană, iar limba română era trecută drept „limbă modernă”. Avem, totuşi, Liceul ucrainean Taras şevcenko, de la Sighet, Liceul Laţcu-Vodă din Suceava, unde există o secţie ucraineană, mai este Liceul Iulia Haşdeu din Lugoj, care are o secţie ucraineană. Pe urmă, avem o secţie de ucraineană în cadrul Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava, una la Cluj-Napoca şi una la Bucureşti. La secţia ucraineană de la Universitatea din Bucureşti, sunt extrem de puţini ucraineni, mai mulţi sunt români.R: De ce nu ocupă tinerii ucraineni aceste locuri?
M.T: Nu ştiu. A scăzut interesul. Părerea mea este că şi conducerea UUR ar trebui să se implice mai mult în această direcţie, în loc să construiască nişte clădiri în care, peste câţiva ani, nu va mai fi nimeni, cum este, de fapt, şi în prezent – acestea sunt goale, nu se întâmplă mare lucru în ele. Condiţii există şi ar putea face câte face ceva. Le-ar putea explica părinţilor că vin românii şi învaţă ucraineana pentru că au ce face cu această limbă. Există atâtea firme care au nevoie de cunoscători de limba ucraineană.În Maramureş, de exemplu, mai exact la Bocicoiu Mare, copiii ucraineni învaţă în limba maghiară pentru că primesc câte 40 de lei pe lună din partea unei organizaţii maghiare. Fiind săraci, elevii preferă ca, decât să înveţe ucraineana, că tot e facultativă, mai bine primesc 40 de lei şi învaţă în limba maghiară. Ar trebui, totuşi, ca aceşti copii să fie încurajaţi, chiar şi din punct de vedere financiar, să înveţe ucraineana.R: Poate că o parte din milionul de dolari primit de UUR ar putea rezolva cumva şi această problemă.
M.T: Sigur că se poate, însă, sunt multe dispute legate de aceşti bani. Nu există transparenţă şi, puteţi vedea şi pe Internet, ucrainenii se plâng că nu ştiu unde se duc banii respectivi.R: Românii din Ucraina, de exemplu, nu primesc fonduri din partea statului ucrainean, decât foarte puţine, la nivel regional şi nu sunt folosite pentru proiecte concrete. În plus, în unele regiuni ale Ucrainei, se inchid şcoli sau clase cu predare în limba maternă a celor care fac parte dintr-o minoritate sau alta. Iar românii de acolo nu sunt ocoliţi de această problemă. Prin urmare, aceştia se află într-o situaţie cu totul diferită de cea a ucrainenilor din România, deoarece vor să înveţe în limba română, dar încep să nu mai aibă unde. În România, în schimb, ucrainenii sunt cei care nu cer să li se construiască şcoli unde să poată învăâa în limba maternă.
M.T: În România nu există şcoli ucrainene, decât destul de rar, poate în vreo comună. Şi asta nu de mult timp, de vreo şase ani.R: Este bine, totuşi, că se mai organizează acele festivaluri despre care aţi amintit mai devreme. Participă ucrainenii la astfel de evenimente? Sunt mulţumiţi de condiţiile pe care le au în România? Simt că le sunt respectate drepturile?
M.T: Sigur că da. Vorba lui Mircea Dinescu: "În ţara asta este mai bine să fii minoritar". Avem foarte multe drepturi, însă, din păcate, profită doar unii de ele. Alţii, probabil, pe la sate, nici nu ştiu de aceste drepturi, nu-i interesează. Din păcate, au loc prea multe festivaluri şi nu se fac mese rotunde, dezbateri, în urma cărora oamenii să rămână cu ceva întipărit în minte. Avem, totuşi, un festival de poezie ucraineană la Sighet, care a devenit între timp internaţional.R: Îşi sprijină Ucraina minoritatea pe care o are aici? Stim că organizaţiile româneşti din afara ţării au dreptul să depună proiecte pentru finanţare la diferite instituţii din România, există această posibilitate şi în cazul minorităţii ucrainene de la noi din ţară, primesc sprijin financiar din partea Ucrainei?
M.T: Nu, nu primesc. Este destul de dureros să vezi că alte minorităţi primesc sprijin de la ţările-mamă. Ucraina nu face astfel de gesturi. Personal, am fost la multe conferinţe pe teme literare organizate în Ucraina, numai că de fiecare dată a trebuit să-mi plătesc drumul, cazarea, dar şi o taxă de participare la eveniment. Adică te invită, dar, dacă vrei să ţii un discurs, îţi cer 20 de dolari. Dacă vrei să ţi se publice materialul, mai dai o sumă de bani. Din această cauză, nu m-am mai dus.R: În ce relaţii sunt ucrainenii din România cu Ambasada Ucrainei la Bucureşti? Există pe lângă ambasadă un centru cultural al ucrainenilor, colaboraţi cu instituţia respectivă?
M.T: Bineînţeles că există interes pentru colaborare, dar oricând se doreşte ca UUR să vină cu partea financiară. Am făcut, totuşi, câteva evenimente acolo, sunt amabili, ne sprijină cu fonduri de carte, ambasada de la Bucureşti dotând aproape fiecare şcoală din satele ucrainene cu aparatură, cărţi, ediţii de lux, albume despre Ucraina. R: Ultima carte pe care aţi lansat-o, "Ibovnice cu ochi de Maramureş", prima, de altfel, în limba română, a beneficiat de sprijinul vreunei asociaţii ucrainene?
M.T: Da, a apărut cu sprijinul UUR.R: Prin publicarea acestei cărţi, aţi devenit şi autorul piesei de teatru "Ibovnice cu ochi de Maramureş", care s-a jucat deja pe scena teatrului din Slatina, Olt. Cum a primit publicul această piesă maramureşeană, dacă pot să-i spun aşa, jucată de actori olteni?
M.T: Publicul a fost foarte încântat, au avut loc deja mai multe reprezentaţii şi vrem să mergem cu acest proiect şi în Maramureş. De asemenea, piesa va fi pusă în scenă şi la Bucureşti, de trupa de teatru InDArt.
Interviu realizat de Sergiu Dan
Agenţia RADOR - 9.12.2011 14:07
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu